Mihai Eminescu -- POEZII, Vol. I

Mihai Eminescu : POEZII, Vol. 1

I. Lista alfabetica a poeziilor
( şi nr. de ordine )

1. Adio – nr. 42
2. Afară-i toamnă – nr. 43
3. Atât de fragedă – nr. 34
4. Ce e amorul – nr. 40
5. Ce te legeni – nr. 17
6. Când amintirile – nr. 41
7. Crăiasa din poveşti – nr. 39
8. Criticilor mei – nr. 50
9. Cu mâne zilele-ţi adaogi – nr. 44
10. De ce nu-mi vii – nr. 18
11. De câte ori iubito – nr. 38
12. De-or trece anii – nr. 37
13. Din noaptea – nr. 36
14. Dorinţa – nr. 9
15. Floare-albastră – nr. 8
16. Foaia veştedă – nr. 45
17. Freamăt de codru – nr. 22
18. Glossă – nr. 10
19. Iar când voi fi pământ – nr. 32
20. Iubind în taină – nr. 21
21. Kamadeva – nr. 20
22. Lacul – nr. 6
23. La mijloc de codru des – nr. 16
24. Lasă-ţi lumea – nr. 35
25. La steaua – nr. 3
26. Luceafărul – nr. 1
27. Mai am un singur dor – nr. 31
28. Melancolie – nr. 26
29. Nu voi mormânt bogat – nr. 33
30. Odă ( in metru antic ) – nr. 7
31. O, mamă – nr. 13
32. O, rămâi – nr. 2
33. Pajul Cupidon – 25
34. Pe aceeaşi ulicioară – nr. 23
35. Pe lângă plopii fără soţ – nr. 15
36. Peste vârfuri – nr. 5
37. Poet – nr. 47
38. Revedere – nr. 12
39. S-a dus amorul – nr. 24
40. Sara pe deal – nr. 4
41. Se bate miezul nopţii – nr. 48
42. Singurătate – nr. 49
43. Somnoroase păsărele – nr. 14
44. Sonet I – nr. 27
45. Sonet II – nr. 28
46. Sonet III – nr. 29
47. Şi dacă – nr. 19
48. Te duci – nr. 30
49. Trecut-au anii – nr. 11
50. Un luceafăr – nr. 46


II. MIHAI EMINESCU – POEZII, VOL. 1

Text integral


1. Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
-Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus
,Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
-Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat
,Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe
-O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine

...Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri
-Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi
-Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

2. O, rămâi

"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?


3. La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.



4. Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?


5. Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?



6. Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.



7. Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!


8. Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
-Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie
-Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
-Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!


9. Dorinţa

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.



10. Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


11. Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri
-Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!


12. Revedere

- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.


13. O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.


14. Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele
-Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină
-Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce
-Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie
-Noapte bună!


15. Pe lângă plopii fără soţ...

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi
-Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea
-Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

16. La mijloc de codru...

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.



17. Ce te legeni?...

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă
-Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte
-Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!


18. De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii
-De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?


19. Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.


20. Kamadeva

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama
-Kamadeva, zeuL indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.


21. Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.


22. Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri
-Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!


23. Pe aceeaşi ulicioară...

Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!

Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.

Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.

Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!


24. S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!


25. Pajul Cupidon...

Pajul Cupidon, vicleanul,
Mult e rău şi alintat,
Cu copii se hârjoneşte,
Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii
Se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri,
Iată toate-a lui averi...
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri.

În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa-i galbenă de păr.

El dă gânduri ne'nţelese
Vrâstei crude şi necoapte,
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.

Când de-o sete sufletească
E cuprinsă fata mică
-A dormit cu ea alături
Ca doi pui de turturică.

E sfios ca şi copiii,
Dar zâmbirea-i e vicleană;
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană.

Gât şi umere frumoase,
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dânsul,
Îndestul e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin.


26. Melancolie Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,Prin care trece albă regina nopţii moartă.O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mieŞi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;Văzduhul scânteiază şi ca unse cu varLucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,O cucuvaie sură pe una se aşează,Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,Şi străveziul demon prin aer când să treacă,Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei saleDe-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.Biserica-n ruinăStă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,Abia conture triste şi umbre au rămas;Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pasAbia conture triste şi umbre-au mai rămas.În van mai caut lumea-mi în obositul creier,Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea curăÎncet repovestită de o străină gură,Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascultCa de dureri străine?... Parc-am murit de mult.


27. Sonet I Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;Şi tu citeşti scrisori din roase plicuriŞi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,Să stai visând la foc, de somn să picuri.Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,Visez la basmul vechi al zânei Dochii;În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;Deodat-aud foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.


28. Sonet II Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor treceDin ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,Minune cu ochi mari şi mână rece.O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,Privirea ta asupra mea se plece,Sub raza ei mă lasă a petreceŞi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.Tu nici nu ştii a ta apropiereCum inima-mi de-adânc o linişteşte,Ca răsărirea stelei în tăcere;Iar când te văd zâmbind copilăreşte,Se stinge-atunci o viaţă de durere,Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.


29. Sonet III Când însuşi glasul gândurilor tace,Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?Din neguri reci plutind te vei desface?Puterea nopţii blând însenina-veiCu ochii mari şi purtători de pace?Răsai din umbra vremilor încoace,Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!Cobori încet... aproape, mai aproape,Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,A ta iubire c-un suspin arat-o,Cu geana ta m-atinge pe pleoape,Să simt fiorii strângerii în braţe -Pe veci pierduto, vecinic adorato!


30. Te duci... Te duci şi ani de suferinţăN-or să te vază ochi-mi trişti,Înamoraţi de-a ta fiinţă,De cum zâmbeşti, de cum te mişti.Şi nu e blând ca o povesteAmorul meu cel dureros,Un demon sufletul tău esteCu chip de marmură frumos.În faţă farmecul paloriiŞi ochi ce scânteie de vii,Sunt umezi înfiorătoriiDe linguşiri, de viclenii.Când mă atingi, eu mă cutremur,Tresar la pasul tău când treci,De-al genei tale gingaş tremur,Atârnă viaţa mea de veci.Te duci şi rău n-o să-mi mai parăDe-acum de ziua cea de ieri,Că nu am fost victimă iarăNeînduratelor dureri.C-auzu-mi n-o să-l mai întuneciCu-a gurii dulci suflări fierbinţi,Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneciCa să mă faci să-mi ies din minţi.Puteam numiri defăimătoareÎn gândul meu să-ţi iscodesc,Şi te uram cu-nverşunare,Te blestemam, căci te iubesc.De-acum nici asta nu-mi rămâneŞi n-o să am ce blestema,Ca azi va fi ziua de mâine,Ca mâini toţi anii s-or urma -O toamnă care întârziePe-un istovit şi trist izvor;Deasupra-i frunzele pustie -A mele visuri care mor.Viaţa-mi pare-o nebunieSfârşită făr-a fi-nceput,În toată neagra vecinicieO clipă-n braţe te-am ţinut.De-atunci pornind a lui aripeS-a dus pe veci norocul meu -Redă-mi comoara unei clipeCu ani de părere de rău!


31. Mai am un singur dor Mai am un singur dor:În liniştea seriiSă mă lăsaţi să morLa marginea mării;Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Pe-ntinsele apeSă am un cer senin.Nu-mi trebuie flamuri,Nu voi sicriu bogat,Ci-mi împletiţi un patDin tinere ramuri.Şi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Doar toamna glas să deaFrunzişului veşted.Pe când cu zgomot cadIzvoarele-ntruna,Alunece lunaPrin vârfuri lungi de brad.Pătrunză talangaAl serii rece vânt,Deasupră-mi teiul sfântSă-şi scuture creanga.Cum n-oi mai fi pribeagDe-atunci înainte,M-or troieni cu dragAduceri aminte.Luceferi, ce răsarDin umbră de cetini,Fiindu-mi prieteni,O să-mi zâmbească iar.Va geme de patemiAl mării aspru cânt...Ci eu voi fi pământÎn singurătate-mi.


32. Iar când voi fi pământ Iar când voi fi pământ,În liniştea serii,Săpaţi-mi un mormântLa marginea mării.Nu voi sicriu bogat,Podoabe şi flamuri,Ci-mi împletiţi un patDin veştede ramuri.Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Să am un cer seninPe-adâncile ape.S-aud cum blânde cadIzvoarele-ntruna,Pe vârfuri lungi de bradAlunece luna.S-aud pe valuri vânt,Din munte talanga,Deasupra-mi teiul sfântSă-şi scuture creanga.Şi cum n-oi suferiDe-atuncea-nainte,Cu flori m-or troieniAduceri aminte.Şi cum va încetaAl inimii zbucium,Ce dulce-mi va sunaCântarea de bucium!Vor arde-n preajma meaLuminile-n dealuri,Izbind s-or frământaEternele valuriŞi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Ci codrul vânt să deaFrunzişului veşted.Luceferii de focPrivi-vor din cetiniMormânt făr' de norocŞi fără prieteni.


33. Nu voi mormânt bogat Nu voi mormânt bogat,Cântare şi flamuri,Ci-mi împletiţi un patDin tinere ramuri.Şi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Frunzişului veştedDoar vântul glas să-i dea.În liniştea seriiSă mă-ngropaţi, pe cândTrec stoluri greu zburândLa marginea mării.Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Lucească cer seninEternelor ape,Care din văi adânciSe-nalţă la maluri,Cu braţe de valuriS-ar atârna de stânci -Şi murmură-ntrunaCând spumegând recad,Iar pe păduri de bradAlunece luna.Reverse dulci scânteiAtotştiutoarea,Deasupră-mi crengi de teiSă-şi scuture floarea.Nemaifiind pribeagDe-atunci înainte,Aduceri aminteM-or coperi cu dragŞi stinsele patemiLe-or troieni căzând,Uitarea întinzândPe singurătate-mi.


34. Atât de fragedă... Atât de fragedă, te-asameniCu floarea albă de cireş,Şi ca un înger dintre oameniÎn calea vieţii mele ieşi.Abia atingi covorul moale,Mătasa sună sub picior,Şi de la creştet pân-în poalePluteşti ca visul de uşor.Din încreţirea lungii rochiiRăsai ca marmura în loc -S-atârnă sufletu-mi de ochiiCei plini de lacrimi şi noroc.O, vis ferice de iubire,Mireasă blândă din poveşti,Nu mai zâmbi! A ta zâmbireMi-arată cât de dulce eşti,Cât poţi cu-a farmecului noapteSă-ntuneci ochii mei pe veci,Cu-a gurii tale calde şoapte,Cu-mbrăţişări de braţe reci.Deodată trece-o cugetare,Un văl pe ochii tăi fierbinţi:E-ntunecoasa renunţare,E umbra dulcilor dorinţi.Te duci, ş-am înţeles prea bineSă nu mă ţin de pasul tău,Pierdută vecinic pentru mine,Mireasa sufletului meu!Că te-am zărit e a mea vinăŞi vecinic n-o să mi-o mai iert,Spăşi-voi visul de luminăTinzându-mi dreapta în deşert.Ş-o să-mi răsai ca o icoanăA pururi verginei Marii,Pe fruntea ta purtând coroană -Unde te duci? Când o să vii?


35. Lasă-ţi lumea... Lasă-ţi lumea ta uitată,Mi te dă cu totul mie,De ţi-ai da viaţa toată,Nime-n lume nu ne ştie.Vin' cu mine, rătăceştePe cărări cu cotituri,Unde noaptea se trezeşteGlasul vechilor păduri.Printre crengi scânteie stele,Farmec dând cărării strâmte,Şi afară doar de eleNime-n lume nu ne simte.Părul tău ţi se desprindeŞi frumos ţi se mai şede,Nu zi ba de te-oi cuprinde,Nime-n lume nu ne vede.Tânguiosul bucium sună,L-ascultăm cu-atâta drag,Pe când iese dulcea lunăDintr-o rarişte de fag.Îi răspunde codrul verdeFermecat şi dureros,Iară sufletu-mi se pierdeDupă chipul tău frumos.Te desfaci c-o dulce silă,Mai nu vrei şi mai te laşi,Ochii tăi sunt plini de milă,Chip de înger drăgălaş.Iată lacul. Luna plină,Poleindu-l, îl străbate;El, aprins de-a ei lumină,Simte-a lui singurătate.Tremurând cu unde-n spume,Între trestie le farmăŞi visând o-ntreagă lumeTot nu poate să adoarmă.De-al tău chip el se pătrunde,Ca oglinda îl alege -Ce priveşti zâmbind în unde?Eşti frumoasă, se-nţelege.Înălţimile albastrePleacă zarea lor pe dealuri,Arătând privirii noastreStele-n ceruri, stele-n valuri.E-un miros de tei în crânguri,Dulce-i umbra de răchiţiŞi suntem atât de singuriŞi atât de fericiţi!Numai luna printre ceaţăVarsă apelor văpaie,Şi te află strânsă-n braţe,Dulce dragoste bălaie.


36. Din noaptea... Din noaptea vecinicei uităriÎn care toate curg,A vieţii noastre dezmierdăriŞi raze din amurg,De unde nu mai străbătuNimic din ce-au apus -Aş vrea odată-n viaţă tuSă te înalţi în sus.Şi dacă ochii ce-am iubitN-or fi de raze plini,Tu mă priveşte liniştitCu stinsele lumini.Şi dacă glasul adoratN-o spune un cuvânt,Tot înţeleg că m-ai chematDincolo de mormânt.


37. De-or trece anii... De-or trece anii cum trecură,Ea tot mai mult îmi va plăcé,Pentru că-n toat-a ei făpturăE-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".M-a fermecat cu vro scânteieDin clipa-n care ne văzum?Deşi nu e decât femeie,E totuşi altfel, "nu ştiu cum".De-aceea una-mi este mieDe ar vorbi, de ar tăcé:Dac-al ei glas e armonie,E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".Astfel robit de-aceeaşi jalePetrec mereu acelaşi drum...În taina farmecelor saleE-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".


39. De câte ori, iubito... De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:Pe bolta alburie o stea nu se arată,Departe doară luna cea galbenă - o pată;Iar peste mii de sloiuri de valuri repeziteO pasăre pluteşte cu aripi ostenite,Pe când a ei pereche nainte tot s-a dusC-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.. . . . . . . . . . . . . . . . . . .Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.


39. Crăiasa din poveşti Neguri albe, străluciteNaşte luna argintie,Ea le scoate peste ape,Le întinde pe câmpie;S-adun flori în şezătoareDe painjen tort să rumpă,Şi anină-n haina nopţiiBoabe mari de piatră scumpă.Lângă lac, pe care noriiAu urzit o umbră fină,Ruptă de mişcări de valuriCa de bulgări de lumină,Dându-şi trestia-ntr-o parte,Stă copila lin plecată,Trandafiri aruncă roşiiPeste unda fermecată.Ca să vad-un chip, se uităCum aleargă apa-n cercuri,Căci vrăjit de mult e laculDe-un cuvânt al sfintei Miercuri;Ca să iasă chipu-n faţă,Trandafiri aruncă tineri,Căci vrăjiţi sunt trandafiriiDe-un cuvânt al sfintei Vineri.Ea se uită... Păru-i galben,Faţa ei lucesc în lună,Iar în ochii ei albaştriToate basmele s-adună.



40. Ce e amorul? Ce e amorul? E un lungPrilej pentru durere,Căci mii de lacrimi nu-i ajungŞi tot mai multe cere.De-un semn în treacăt de la eaEl sufletul ţi-l leagă,Încât să n-o mai poţi uitaViaţa ta întreagă.Dar încă de te-aşteaptă-n pragÎn umbră de unghere,De se-ntâlneşte drag cu dragCum inima ta cere:Dispar şi ceruri şi pământŞi pieptul tău se bate,Şi totu-atârnă de-un cuvântŞoptit pe jumătate.Te urmăreşte săptămâniUn pas făcut alene,O dulce strângere de mâini,Un tremurat de gene.Te urmăresc luminătoriCa soarele şi luna,Şi peste zi de-atâtea oriŞi noaptea totdeauna.Căci scris a fost ca viaţa taDe doru-i să nu-ncapă,Căci te-a cuprins asemeneaLianelor din apă.


41. Când amintirile... Când amintirile-n trecutÎncearcă să mă cheme,Pe drumul lung şi cunoscutMai trec din vreme-n vreme.Deasupra casei tale iesŞi azi aceleaşi stele,Ce-au luminat atât de desÎnduioşării mele.Şi peste arbori răsfiraţiRăsare blânda lună,Ce ne găsea îmbrăţişaţiŞoptindu-ne-mpreună.A noastre inimi îşi jurauCredinţă pe toţi vecii,Când pe cărări se scuturauDe floare liliecii.Putut-au oare-atâta dorÎn noapte să se stângă,Când valurile de izvorN-au încetat să plângă,Când luna trece prin stejariUrmând mereu în cale-şi,Când ochii tăi, tot încă mari,Se uită dulci şi galeşi?



42. Adio De-acuma nu te-oi mai vedea,Rămâi, rămâi, cu bine!Mă voi feri în calea meaDe tine.De astăzi dar tu fă ce vrei,De astăzi nu-mi mai pasăCă cea mai dulce-ntre femeiMă lasă.Căci nu mai am de obiceiCa-n zilele acele,Să mă îmbăt şi de scânteiDin stele,Când degerând atâtea dăţi,Eu mă uitam prin ramuriŞi aşteptam să te arăţiLa geamuri.O, cât eram de fericitSă mergem împreună,Sub acel farmec liniştitDe lună!Şi când în taină mă rugamCa noaptea-n loc să steie,În veci alături să te am,Femeie!Din a lor treacăt să apucAcele dulci cuvinte,De care azi abia mi-aducAminte.Căci astăzi dacă mai ascultNimicurile-aceste,Îmi pare-o veche, de demultPoveste.Şi dacă luna bate-n lunciŞi tremură pe lacuri,Totuşi îmi pare că de-atunciSunt veacuri.Cu ochii serei cei dentâiEu n-o voi mai privi-o...De-aceea-n urma mea rămâi -Adio!


43. Afară-i toamnă Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;Şi tu citeşti scrisori din roase plicuriŞi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;De odat'aud foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.


44. Cu mâine zilele-ţi adaogi... Cu mâine zilele-ţi adaogi,Cu ieri viaţa ta o scaziŞi ai cu toate astea-n faţăDe-a pururi ziua cea de azi.Când unul trece, altul vineÎn astă lume a-l urma,Precum când soarele apuneEl şi răsare undeva.Se pare cum că alte valuriCobor mereu pe-acelaşi vad,Se pare cum că-i altă toamnă,Ci-n veci aceleaşi frunze cad.Naintea nopţii noastre umblăCrăiasa dulcii dimineţi;Chiar moartea însăşi e-o părereŞi un vistiernic de vieţi.Din orice clipă trecătoareĂst adevăr îl înţeleg,Că sprijină vecia-ntreagăŞi-nvârte universu-ntreg.De-aceea zboare anu-acestaŞi se cufunde în trecut,Tu ai ş-acum comoara-ntreagăCe-n suflet pururi ai avut.Cu mâine zilele-ţi adaogi,Cu ieri viaţa ta o scazi,Având cu toate astea-n faţăDe-a purure ziua de azi.Priveliştile sclipitoare,Ce-n repezi şiruri se diştern,Repaosă nestrămutateSub raza gândului etern.


45. Foaia veştedă (dupa N. Lenau)Vântu-o foaie vestejităMi-au adus mişcând fereasta -Este moartea ce-mi trimiteFără plic scrisoarea-aceasta.Voi păstra-o, voi întinde-oÎntre foile acele,Ce le am din alte timpuriDe la mâna dragei mele.Cum copacu-şi uită foaiaCe pe vânt mi-a fost trimisă,Astfel ea uitat-au poateAste foi de dânsa scrise.Vorbele iubirii moarteVinovate-mi stau de faţă,Dovedite de minciunăCer să sting a lor viaţă.Dulcea lor zădărnicieNu mă-ndur s-o pun pe foc,Deşi-mi stau atât de tristeCă nu pot muri pe loc.Voi păstra întreg amarulŞi norocul ăstor foi,În durerea vechii pierderiRecitindu-mă-napoi;Numai vestea blând-a morţii,Foaia tristă le-am adaos:Moartea vindec-orice rană,Dând la patime repaos.


46. Un luceafăr Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de razeÎn viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.Eu privind acea lumină ca din visuri mă deşteptŞi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ,Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.


47. Poet Să torni la rime rele,Cu dactile în galopuri,Cu gândiri nemistuiteSă negreşti mai multe topuri;Şi când vezi vreo femeieSă te-nchini pân’la pământŞi de-a sta ca să-ţi vorbeascăSă înghiţi orice cuvânt;Nespălat, neras să umbli,Şi rufos şi deşuchet -Toate-acestea împreunăTe-arat-a fi poet.


48. Se bate miezul nopţii... Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,Căci între amândouă stă neclintita limbă.


49. Singurătate Cu perdelele lăsate,Şed la masa mea de brad,Focul pâlpâie în sobă,Iară eu pe gânduri cad.Stoluri, stoluri trec prin minteDulci iluzii. AmintiriŢârâiesc încet ca greieriPrintre negre, vechi zidiri,Sau cad grele, mângâioaseŞi se sfarmă-n suflet trist,Cum în picuri cade cearaLa picioarele lui Crist.În odaie prin unghereS-a ţesut păinjenişŞi prin cărţile în vravuriUmblă şoarecii furiş.În această dulce paceÎmi ridic privirea-n podŞi ascult cum învelişulDe la cărţi ei mi le rod.Ah! de câte ori voit-amCa să spânzur lira-n cuiŞi un capăt poezieiŞi pustiului să pui;Dar atuncea greieri, şoareci,Cu uşor-măruntul mers,Readuc melancolia-mi,Iară ea se face vers.Câteodată... prea arare...A târziu când arde lampa,Inima din loc îmi sareCând aud că sună cleampa...Este Ea. Deşarta casăDintr-odată-mi pare plină,În privazul negru-al vieţii-miE-o icoană de lumină.Şi mi-i ciudă cum de vremeaSă mai treacă se îndură,Când eu stau şoptind cu dragaMână-n mână, gură-n gură.


50. Criticilor mei Multe flori sunt, dar puţineRod în lume o să poarte,Toate bat la poarta vieţii,Dar se scutur multe moarte.E uşor a scrie versuriCând nimic nu ai a spune,Înşirând cuvinte goaleCe din coadă au să sune.Dar când inima-ţi frământăDoruri vii şi patimi multe,Ş-a lor glasuri a ta minteStă pe toate să le-asculte,Ca şi flori în poarta vieţiiBat la porţile gândirii,Toate cer intrare-n lume,Cer veştmintele vorbirii.Pentru-a tale proprii patimi,Pentru propria-ţi viaţă,Unde ai judecătorii,Ne'nduraţii ochi de gheaţă?Ah! atuncea ţi se pareCă pe cap îţi cade cerul:Unde vei găsi cuvântulCe exprimă adevărul?Critici voi, cu flori deşerte,Care roade n-aţi adus -E uşor a scrie versuriCând nimic nu ai de spus.

Eugen Jebeleanu -- SURÂSUL HIROŞIMEI

Eugen Jebeleanu -- SURÂSUL HIROSHIMEI

24 de Poeme Comemorative

1. ÎNTÂLNIREA CU HIROSHIMA
2. SFÂRŞITUL ZILEI
3. NOAPTEA, SOMNUL
4. VISELE ORAŞULUI
5. VISUL PESCARULUI BĂTRÂN
6. VISUL MUTILATULUI DE RĂZBOI
7. VISUL OMULUI-CAL
8. VISUL NEGUSTORULUI
9. VISUL POETULUI
10. ZORILE
11. CĂLĂII
12. NOAPTEA SOARELUI
13. CÂNTEC DE POMENIRE PENTRU MORŢII NEŞTIUŢI
14. UN GLAS
15. GLASUL UNEI FEMEI
16. CORUL COPIILOR UCIŞI
17. VOCILE PĂSĂRILOR DIN HIROSHIMA
18. CINE-A VĂZUT?
19. GLASUL CELOR OPTEZECI DE MILIOANE
20. GLASUL CENUŞII
21. CUVÂNTUL JAPONEZULUI CĂTRE ASASINI
22. GLASUL MUNCITORULUI
23. SE-NALŢĂ OCEANUL
24. SURÂSUL PESTE MOARTE

[ Hiroshima, august 1956 // Bucureşti, august 1958 ]



1. ÎNTÂLNIREA CU HIROSHIMA

lui Kaoru Yasui

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima ...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice ...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioasă – doare ...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduţi ...
Mormânt
inexistent ... Vânt ... vânt ... vânt ... vânt ...

Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire ...
O, cimitire, ... inexistente ... inexistente ...
De vrei să plângi, să nu poţi stânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar ...

Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător ...
Poate-n cavoul infinit
al cerului ...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc ...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă ...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc ...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul îngereşte ...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn

--- Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e
şi povesteşte ...


2. SFÂRŞITUL ZILEI

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculţă, umbra de pe munţi coboară
şi-ţi tot coseşte pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi! ... Coboară, seară ...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-oraşul leoarcă
de năduşeală, du-te ... Soarele în mare
şi-afundă şi el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca nişte plante
de arşiţă culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante …

Printre coline-oraşul stă privind …
O mamă e oraşul ce priveşte
şi vrea să vadă totul ... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un peşte

sclipindu-şi solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca şi celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o şcoală în şerpuitoru-i fald;

o şcoală de copii, atâta tot ...
dar dimineaţa când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet şi râul
şi-ntinereşte apa lui bătrână.

Lin îşi roteşte-oraşul ochii lungi
ca nişte-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Oraşului i-s toate cunoscute,

şi vrea să ştie de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
şi râurile-s şapte lungi beteli
de aur moale; nu lipseşte una …

Respiră marea văluri străvezii …
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Oraşul stă, priveşte ...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Îşi şterge faţa gânditor pescarul ...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârşite,
în zdrenţe şi cu tâmplele cărunte ...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce şiroind ca plânsul, pică-n mare ...

Peşti de mătase, peşti pumnale-albastre,
peşti de opal, de vânt, peşti lungi de-oţel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt şi peştii-i fug din el? ...

Stă Hiroshima şi priveşte mută:
pescarul e în apă ca oricând
şi ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
şi cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind …
şi-acum din valuri se ridică luna
şi jumătate-omul e de-argint …

şi plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
şi se întreabă iaraşi Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat ?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în faţă
înveţi să taci întruna, an de an …
Că eşti --- oftatul doar îţi aminteşte …
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniştitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei şoapte

te-apropie … Acuma ca să vadă,
se-nalţă Hiroshima-n raza lunii
şi se opreşte pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-şi mut păunii.

Umbre şi oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre şi oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri ... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ţinându-se de mâini cum fac copiii
speriaţi şi muţi, fără copilărie.

Trist, Hiroshima îşi întoarce capul.
Umbre şi oameni. Oameni înhămaţi,
trăgându-şi ricşele de plumb spre grajduri
pe jumătate morţi şi dezbrăcaţi.

Roţi ce-ameţesc, roţi, umbre iuţi de roţi,
roţi de maşini --- lung fulger diavolesc
ce-şi râd de goana bietului om-cal
şi pâinea de la gură i-o răpesc ...

Amurgu-şi ţese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăşti pe brânci ...

Albastră seară ... Templele lucesc
cu solzi de-aurării şi lac roşcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise …
Priveşte-adânc oraşul nemişcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă ?
De-abia se mişcă … Hiroshima-l vede :
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă ... Tremură tăcute ...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi ...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii şi mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa ... Tainic, şoapte
de el doar auzite. Şoapte ... --- Vino ...
Noapte de august ... ape cu sirene ...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine …
Paşi depărtându-se ... om fără vatră ...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeţi-vă-acum pe-un prag de piatră! ...

Priveşte către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnaţi, e-un zeu de fildeş
de lumi făuritor şi părăsit ...

Se-ntoarnă spre Zeiţa-Stea. Din pipă
trei nori albaştri-i dă. Tuşeşte-ncet ...
E haina-i şah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine ...
se trag obloane, scrâşnete de fier ...
şi negustorul întorcându-şi cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer …



3. NOAPTEA, SOMNUL

Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...
Dorm
cu nările-n somn dilatate
de-nnebunitoarea duhoare-a cadavrelor,
cu coastele frânte de bombardamente,
cu chipul sfâşiat de reflectoare ...

Se-ntorc gemând în somn
şi căutând un adăpost mai bun
decât sub casca infernală-a cerului
se-ntorc gemând şi dorm
înnăbuşindu-se
cu capetele-n grote de beton,
asupra cărora se prăbuşesc,
ca pe capacele
a mii şi mii de mari sicrie-ncălecate
munţi grohăind.

Au mai rămas pe străzi
doar felinarele,
îndoliate ca nişte văduve
fără nădejde.
Însinguraţi,
copacii
înnebunesc de spaimă
în sfâşiatele cămăşi
ale frunzişurilor ...
Nimeni,
vai, nimeni
nu-i ia cu ei în adăposturi ...
ar vrea să se smulgă din loc,
îşi scutură capetele ...
îşi blestemă vitriolaţi
rădăcinile.

Oh, noapte bună!
Fie măcar această noapte
O noapte bună ...

Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...

Pe cine va izbi în noaptea asta
sabia?
Oh, Doamne Dumnezeule!
pe nimeni ...
sigur că pe nimeni ... Războiul
e sătul ...
Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...

Văzduhul îşi caută chipul,
îşi pipăie rănile.
Încearcă tremurând să se tămăduiască.
Electricieni transparenţi
se-nalţă pe stâlpi nevăzuţi,
acordă sârmele-albastre
legând între ele stelele,
le-ascultă oftatul,
le şterg de parful de puşcă.

Noaptea cu mască de cloroform
răsuflă tăcută.
Dorm oraşele
şi satele lumii.

Pe-o rogojină de culoarea lunii
adoarme Hiroshima ...



4. VISELE ORAŞULUI

Visează-acum oraşul
Vise
născute din Durere sau
din Bucurie,
căci şi una
şi cealaltă visează ...
Senină,
Bucuria vrea să zămislească prunci
care să-i semene,
în vreme ce Durerea,
schimonosită de atâtea chinuri,
să nască, vrea
prunci mai frumoşi decât amara-i faţă.



5. VISUL PESCARULUI BĂTRÂN

Oh, oasele ... picioare ... şi mâini
şi ochi ...
şi somnul însuşi ...
durere, doar durere ...
Înşelătorule ... te ştiu ...
Dă-mi peştii-n veci neprinşi ...

O luntre sînt
de oase
alunecă pe lângă mine peştii
şi mă ating
şi eu răsun
din toate fluierele albe ---
un cântec,
un cântec de durere şi de viaţă.
Fără tristeţea mea,
cum ar putea să fie
atâţia oameni fericiţi?

Înşelătorule,
dă-mi peştii
în veci neprinşi ...
O luntre sînt,
de oase ...
de zeci de mii de ani
eu stau
în valuri,
cosit mereu de-albastrele lor coase.

O luntre sînt, ce-i smulsă de furtună
şi clătinată ca un om
ce-i gata să vomite
de foame ...
Bureţi îmi sînt picioarele
de gheaţă ...

Ce grea e marea ...

Cum îmi apasă pieptul ...
Ce greu e
pentr-un pescar
cu plasa ruptă
şi tălpile
ca pielea roasă-a stâncii care geme,
Cum îmi apasă pieptul
clătinătoarea fiară verde ...

Fiară, o, fiară, fiară, fiară!
Dă-mi peştii mei puţini
în veci neprinşi,
dă-mi tinereţea mea, amară
cum ţi-i sărutul,
însă întreagă, neclătinătoare,
dă-mi tinereţea mea
învăluită într-un singur
năvod,
însă întreg ...
dă-mi zalele
de sfoară
ale trudei mele ...

Dar ce aud_
Din buciume vestindu-mi,
şi-aruncă marea peştii ne-ncetat
către bordeiul meu ...
De peşti
Răsună-ntreg bordeiul ca de bani ...
Şi iată-acuma,
iat-o ...
şi umbra tinereţii mele.
Apropie-te, vino,
mereu spuneai ca-ţi este foame ...
Bine-ai venit ...
ia peşti, ia peşti câţi poţi căra ...
Mie mi-i silă, nici să nu-i mai văd,
Prea mulţi sînt,
mult prea mulţi ...
Uite, năvodul chiar,
el însuşi fuge, să nu-i vadă,
se-ascunde pe-unde poate. E prăpăd
de peşti …

Oh, nu doresc atâta,
nu, n-am dorit atâta ...
Înşelătorule,
dă-mi doar atâţia peşti cât e nevoie
să pot trăi,
şi-un peşte de orez pe lângă ei,
şi două cizme nalte pân la şold,
şi-o stea de mare ca să-mi lumineze
adâncurile verzi, în care
m-afund din ce în ce ...
şi-n inimă,
surâsul pruncilor ce-adorm sătui …



6. VISUL MUTILATULUI DE RĂZBOI

Se leagănă odaia lunecând ...
Parcă-ar avea picioare, odaia ...
Desigur, are ...
Nu le zăreşti ... dar să se mişte
cum ar putea altfel?
Odăile-au picioare
ce-l poartă uşurel ...

Se leagănă odaia lunecând
spre râpi de-oglinzi ce curg,
râpi de oglinzi,
cu line râuri care merg şi ele
( nu-i rău să meargă fără de picioare ) …

Râpi de oglinzi ce curg, râpi de oglinzi
cu line râuri unde poţi să prinzi
argint, din care ies păuni cu ochii
de şerpi, de floare, de femei, cu rochii
de pajişti roze-albastre, surâzând
ca marea ...

--- Treci acuma înotând
în mare chiar ...
Şi-n viaţă nu ştiam ...
--- Cum? ... nu ştiai să-noţi?
Poţi şi prin geam ...

Surâsuri ... şoapte ... alge legănate ...

Şi trupul printre ele-ncet străbate ...
--- Dar mi-am lăsat picioarele-n război ...
--- Picioarele? Dar altele ai, noi ...
Încearcă ...

Raze-i curg, tăcut, manunchi,
pe fruntea asudată, pe genunchi,
şi din genunchi, ies trandafiri, cresc foi,
şi-i înfloresc genunchii amândoi
şi râpile de-argint se-nflăcărează ...

--- Vezi, nu credeai ... înoată, nu-nţelegi? ...
Râpi, fluvii, şoapte ...
--- Picioarele-s întregi ... întregi ... întregi ...
--- Da, sînt întregi ...

Dar, Doamne, vin acuma către ele
puşti rânduri-rânduri ... Cu picioare grele,
vin puştile spre el ...
--- Fugi!
--- Stai!
--- Fugi!
--- Stai!

Voci ce se-nfruntă: blânde, mânioase ...
--- Înoţi lin printre puşti ...
Nu scoate-o vorbă!
Eşti mântuit ...

Prin râpi de-argint înoţi,
o, fericire !
Picioarele-s întregi … întregi … întregi …

Şi-n urmă, undele melodioase ...




7. VISUL OMULUI-CAL

( Un drum fără sfârşit, pe care merg, cu paşi egali, atrase ca de o ţintă pe care numai ele o cunosc, herghelii fără număr. Omul-cal se află, simultan, în urma cailor, pe drumul necunoscut, şi pe străzile cunoscute din Hiroshima.)

Cai, fraţi ai mei ... copite, cai ... copite ...
voi care mergeţi zi şi noapte, cai ...
copite ... cai ... ochi care nu privesc
decât doar înainte ...

Nu azvârliţi în mine
cu grindinile voastre de copite.
Sînt omul-cal,
sînt numai batături,
fiece deget
e un inel cu-o piatră de granit.

Taifunurile, arşiţa şi ploaia
şi un sobor de gheare nevăzute
mi-au smuls tot ce aveam,
un nor de haină ruptă
şi patru
cămaşi de piele bine jupuită
şi carnea, câtă-a mai rămas sub ele.
Mi-au mai lasat căcâiele,
călcâiele-copite,
nepotcovite şi îndurerate
şi scăpărând ca pintenii de stele.

Nu mă goniţi, priviţi-mă în ochi,
cu ochii voştri de femeie, mari,
şi arătaţi-mi
cum să-nvăţ
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
s-o fac să nu se sfarme-n cale.

Trec roţile pe lângă mine,
trec roţile acestui timp turbat,
sălbatic ca un leopard,
cu pete de ulei şi de benzină,
pătat de sânge ...
Trec roţile şi, fără să m-atingă,
mă nimicesc.

Oh, cai ... copite ... cai ... copite ... cai ...
oh, sunetele clare de copite ...
copite cu potcoave,
potcoave, care-oricum vă apără
şi care, uneori, când sînteţi odihniţi,
răsună argintiu precum
o dimineaţă după ce-a plouat ...

Nu pot,
nu pot,
nu pot să mai alerg
ca oamenii!
E prea mult
pentru două picioare
de om.
Mi-s sfâşiate tălpile
de colţii pietrelor-căţele
şi arse
de mucurile de ţigări aprinse,
spinarea mi se-apleacă zi de zi,
nu pot să mai alerg ca oamenii ...

Luaţi-mă-ntre voi
şi-adăpostiţi-mă în grajdul vostru,
alături
de scuturile cupelor lucioase.
Nu cer nimic,
doar poate, un pumn de-ovăz ---
dar arătaţi-mi cum să fac
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
să fac să nu se sfarme-n cale.
Fiţi voi măcar îndurători,
voi care mă priviţi
cu ochii voştri înţelepţi şi blânzi,
cu ochii voştri mari, de flori deschise,
Primiţi-mă-ntre voi ...
Mă mulţumesc cu orişice,
Staţi, cai, staţi, fraţi ai mei!

Am şase mânji acasă ...
Am şase,
şase mânji ...

( Caii s-au oprit, căci --- şi omul-cal de-abia acum îşi dă seama --- au ajuns în faţa lunii. Luna e o găleată cu apă argintie. Hergheliile se adapă. Fiecare cal, îndată ce bea, e înghiţit de lună. Nici unul se pare că n-a auzit cuvintele omului-cal. Ultimul, însă, întoarce capul spre om, cu înţelegere, făcându-i semn că poate să-l urmeze. Apoi îşi apleacă grumazul, se adapă şi el şi se face nevăzut. Omul-cal e gata să bea, dar, în timp ce s-a aplecat asupra găleţii, zăreşte, reflectat printre stelele clătinate în apă, Pământul şi pe cei şase copii. Dacă va bea din lună n-o să-şi mai revadă niciodată copiii şi Pământul. Se ridică şi, îndepărtând-se de lună, porneşte gâfâind, înapoi spre casă. Ecoul paşilor săi scoperă muzica sferelor. )



8. VISUL NEGUSTORULUI

Toamnă şi frunze de aur ...
frunze picând
pe două case de fier,
pe două case de bani
ce cresc ne-ncetat.
Creşteţi, oh, creşteţi
până la cer
fermecătoarelor!
Stelele-au zimţi ...
ce scăpărătoare monede fără stăpân!
Sună văzduhul întreg tulburat:
Le va-ngropa şi pe ele-n tezaur!
( Taci! Nu te priveşte!
Unde-s contabilii? Uite, începe să plouă ... )
Şi cade o ploaie
pe una din case,
duruie-o ploaie de oase,
de cranii, de tibii
( Se-ntorc de pe câmpul de luptă.
Cine spunea că n-or să revină? )
şi e un ropot de tobe, de tobe,
de cranii, şi tobe,
şi osemintele galbene-au luciu de aur ...
şi tobele bat, şi ropotul
ploii tot bate, tot bate,
şi osemintele toate
în ropot de tobe căzând,
pe-acoperişul casei de fier,
cum îl ating
se preschimbă-ntr-o ploaie de aur,
într-o fecioară ploaie de aur
cu plisc de erete,
cu plete învăluind, şerpuitoare,
casa de fier,
luceşte-o emblemă de aur
pe care stă scris:
„DE NEDOBORÂT!”

Şi lin,
cum ai purta
din creştetul cerului
pân’ la pământ
un piepten de ape,
ploaia se mută lucind pe cealaltă casă
şi – melodioasă acum – începe să cânte
cu altfel de glasuri,
şi cade pe cealaltă casă de fier ce creşte întruna
o ploaie de-orez şi de perle,
o ploaie cu stropi de orez şi de perle,
de-orez şi de lacrimi,
de lacrimi şi perle,
de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi,
şi casa de fier le bea
şi tot creşte spre stele,
tot creşte ca sora ei bună ...
Şi-orezul, şi lacrimi, şi perlele,
căzând pe acoperişul
casei de fier, se preschimbă
într-o fecioară ploaie de aur,
fără ochi şi fără urechi,
păzind cu ghearele-i
casa de fier ...
Şi-adânc îngropată
în pieptul de fier
al casei de bani,
o emblemă
de aur
arată cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Surde brâie de piatră
păzesc colosale
ca nişte mamuţi
grelele case,
în vreme ce-o muzică
de milioane
de neobosite maşini foşnitoare
de calculat
ţese-o maramă de cifre şi semne
cetăţii ce, bând ploi de aur,
se-avântă mereu, să soarbă şi stelele ---
şi muzica, iată, şopteşte şi ea
stăpânului caselor negre
aceleaşi tainice vorbe:
„DE NEDOBORÂT!”
„DE NEDOBORÂT!”

Un crâncen atlet
cu cap de granit,
nepăsător,
cu muşchi ondulând de monede,
stă-ntins de-a curmezişul cetăţii
ca un al doilea zid
şi-n ochii lui se răsfrâng
cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Un vuiet, însă, ca din mii de trombe
de vijelii se-abate pe oraş
şi-acum – priveşte! casele de lemn
ale săracilor
sînt smulse ca nişte aripi de fluturi
şi azvârlite
în oceanu-n spume.
Războiul – se gândeşte negustorul,
în timp ce grindini, ploi arzând, de-obuze,
încep să curgă şi peste cetatea
în care se-află casele de fier.

Cad pe cetatea-i ploile de-obuze
şi nu o pot pătrunde,
dar, atingând-o,
se preschimbă, iată,
în grele pungi, rotunde,
ce zuruie şi se rostogolesc
ca nişte capete,
ca nişte capete de oameni,
umplând de-o linişte fără de margini
stăpânul,
care se-afundă adânc, tot mai adânc,
ca-ntr-un hamac legănător,
în plasa
de muzici ademenitoare,
în plasa foşnitoarelor maşini de calculat ...



9. VISUL POETULUI

în amintirea poetului Sankitchi Togue,
victimă a bombardamentului din Hiroshima

( Înconjurând cu privirea munţii Japoniei, poetul vorbeşte cu el însuşi )

Munţii aceştia-s de cremene,
frunţile lor înfruntară
milioane de ani, cutremure ---
aspră tiară nepăsătoare
ce sfâşie norii.
Nimic nu e-n stare
să dea un altfel de chip
cremenii, stâncii, granitului,
să le prefacă în altceva.
Muntele-i munte
( cutremuru-i poate schimba numai jeţul )
închis în graniţa lui,
cu o putere acceaşi, întruna,
fără sfârşit.

Priveşte şi cheamă, de nu crezi în toate acestea,
de nu crezi în statornicia
Muntelui,
cheamă odată,
cu glasul celei mai mari,
al celei mai lungi dintre văi,
cu trâmbiţa cea mai adâncă a văii ...
de nu crezi în ceea ce-ţi spun,
strigă odată ( să vezi, să încerci ),
strigă odată din toţi plămânii ecourilor,
cheamă odată cât poţi de tare,
din toate umbroasele goarne
ale prăpastiilor,
strigă odată, hai, cheamă,
să vezi dacă poţi să trezeşti,
măcar pentr-o clipă,
Ciclopul,
ciclopul de piatră
al muntelui ...
încearcă,
răcneşte! ...

Tăcere, căci stig:
--- Hei, Fujiyama! ...
( Ecouri ... ecouri ...
stâncile-mi înapoiază,
nepăsătoare,
inelele vocii ... )
Nelogodit,
în lumină,
muntele stă neclintit,
sieşi egal,
pururi acelaşi, bătrân
şi totuşi de-a pururea tânăr,
cu pletele lui de zăpezi revărsate
pe umeri ...
Statornicie a pietrei, salut!
Aşa vei rămâne de-a pururi,
ca însăşi încrederea-n viaţă a omului.
Tu poţi fi sfărâmat, Fujiyama,
dar nu prefăcut ...
Piatra rămâne-va piatră.

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Nu!
Pot să prefac într-o vale
orişice munte.
Pot să prefac un munte
într-un nimic răsturnat,
o piramidă-a golului
cu creştetu-n jos,
o colosală
cupă de beznă!
Din fluviile ce împart, încete,
tipsii adânci de umbră şi răcoare,
sau din cascadele
sărind ca nişte iezi din stâncă-n stâncă,
pot face la un semn
splendori nebănuite,
încremenirea însăşi,
silex şi oase,
argintii schelete ...
Sînt cele ce poate face
să curgă pietrele,
cel ce poate să preschimbe
un munte
într-un monstru
de gelatină,
meduză
ce tremură pe-o plajă muribundă ...

Poetul

Cine eşti tu?
Cine e acel ce-mi vorbeşte
cu glasul minciunii?

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Sînt cel ce sapă pâlnii-n epiderma
planetei,
umplându-le c-un vin nepreţuit
din viţele albastre-ale arterelor ...
Fosforescentul plantator sînt,
al codrilor stufoşi de dinamită ...
Sînt fermierul
artezienelor fântâni
de ţăndări de oraşe
şi de rubine-n flăcări, şi de oase.
Sînt plantatorul
miraculos
al palmierilor exploziilor ...
Nu e meridian,
de la banchize la ecuator,
pe care să nu pot
să fac să crească
penajele plantaţiilor mele.
Zămislitor sînt
al unei alte lumi,
cu pâlnii fără fund
şi oameni mai puţini.
Eu însumi
sînt Pâlnia ce suge
polipul celei de-a douăzecia văi
a vremurilor noastre,
Prăpăstiile
pline pân la buze
de noapte mă-mbată.
Urăsc tot ce e munte.

Poetul

Urăşti lumina.

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Dacă vrei ...
Urăsc ce suie,
urăsc ceea ce-ncearcă
să se-nalţe.
Stâng dinţii
când aud
cum ciripind luminile în zori
şi fâlfâind din aripi crude încă
se-nalţă
şi poleiesc
pereţii verticali ---
oglidă sclipitoare,
ţâşnind din fum şi ceaţă,
spre care milioanele de oameni
privesc reînviate
şi-şi regăsesc
surâsul.

Surâsul lor ... cât îl urăsc de-asemeni ...
E-n el atâta
nesăbuită-ncredere-n lumină,
atâta
credinţă-n ceea ce
li se năzare că-i statornicie
în drumul lor ducând pe strâmta scară,
pe care eu
neîncetat le-o rup
şi care, totuşi, suie-ntr-una ...
Urăsc surâsul
care pluteşte
chiar şi pe faţa
muribundului,
ce speră
să mai trăiască dacă nu o zi,
măcar un ceas.
Urăsc surâsul vostru,
căci şi el
se-nalţă
cu aripile gata sa-şi ia zborul.
Iată de ce
arunc asupra voastră
blestemul dezolării!
Blestemu-ngrijorării ne-ncetate,
de care-atâta sufăr!
Asupra voastră semnul
neliniştit
al văii!

Poetul

( vrea să mai spună ceva, însă renunţă; ochii îi sînt înlăcrimaţi, dar surâsul nu-l părăseşte. Noroade de păsărele s-avântă sfârâind din lacrimile sale, şi poetul le priveşte, surâzând, până undeva unde ştie că el nu mai poate ajunge ... )



10. ZORILE

6 august 1945

Senină dimineaţa ... Acum pornesc la drum
cu spiţele de soare speranţele. Acum
foşnind îşi spală marea mătăsurile-albastre,
din care ţărmul smulge lungi broderii de astre ...
Acuma se deşteaptă oraşul şuierând:
--- Te pomeneşti că-s oameni ce-n pat or mai fi stând!
Hamalii unde-s? Ziua nu se năştea din noapte
când ei porniră-n cârcă ducându-şi câte şapte
poveri cu şapte turnuri de fier zăcând pe fier ...
Şi unul înainte cânta, zâmbind la cer ...
Acum din scoica roză a beznelor ies zorii ...
În vuiet de metale, acuma muncitorii
nasc fulgere, cascade, şi strâng tăcuţi din dinţi
sub ploile de stele ce-i cărunţesc, fierbinţi.
Ca de-un galop, sonore, pavajele răsună.
Trec mamele cu pruncii-n spinare, împreună.
şi boncăne galenţii de lemn, ducând spre munci
femeile grăbite, cu somnoroşii prunci.
E dulce greutatea, şi mică eşti, distanţă,
când ştiu că în spinare povara e speranţă ...
Speranţe se-ntretaie cu zorii prin oraş:
speranţe fără margini, cu pasul uriaş,
speranţe mici ce-ajută să te mai ţii în viaţă,
speranţe-iederi care în jurul tău se-agaţă,
în zori, iar către seară te părăsesc din nou.
Speranţele tăcute, speranţele-ecou,
speranţele crescute cu pruncii-o viaţă-ntreagă,
tari rădăcini, speranţe care de viaţă leagă ...
speranţe zămislite de ochi de muribunzi,
nespusele speranţe pe care le ascunzi,

Speranţe ... Mutilatul, ieşind din vis, tresare
şi-i tot pe-o rogojină, şi tot fără picioare.
Şi-ar vrea în vis să-noate din nou, şi să viseze
ce nici în zorii-aceştia nu i-au trimis : proteze.
Şi plânsu-n gât îi suie, dar îl sugrumă : nu !
Şi-l doare amintirea picioarelor acu …
Se vede-ntreg în lupte ... război ... în Filipine ...
E el acel ce-aleargă? şi-aleargă pentru cine?
Şi-n urmă prăbuşirea ... spitalul ... şi apoi ...
Oh, unde-i cel ce teafăr plecase la război?
De-atunci, în el se zbate un zumzet ca de muşte,
întunecate gânduri ce-aşteaptă doar să muşte
şi care şi acuma greoi îi dau ocol ...
Priveşte mutilatul, tăcut priveşte-n gol ...
... Dar pe tavanul negru --- minune! --- creşte-o pată
de soare, cât o frunză de toamnă legănată,
o pată de lumină, uşoară ca un duh ...
--- E soare bun afară şi-albastru în văzduh ...
Şi mutilatu-acuma privirile-şi aţine
spre frunza-i de lumină, şi parcă-i e mai bine ...
I-anină-un strop de soare, pe frunte, în sălaş ...

Speranţe se-ntretaie cu zorii în oraş …

Acuma, ambulantul, bătrân din cale-afară,
ce n-a mâncat nici dânsul şi nici nepoţii-aseară,
şi-orezul în bomboane-aurii l-a prefăcut ---
şi-mpinge căruciorul şi iese la vândut.

Pe biciclete-n goană, în gură cu o goarnă,
trec slugile la treburi, revin şi iar se-ntoarnă,
ca nişte îngeri negri căzuţi, dar căutând
în pulberea din zare Speranţa tremurând ...
Departe, unde munţii împăduriţi şi-arată
spinarea sub lumina de toamnă argintată,
în inima pădurii, acolo unde nu-i
nici zi şi nu-i nici noapte, şi n-ai putea să spui
dacă-i afară soare sau se întinde bezna,
lumini fac tăietorii însângerându-şi glezna.
Le sângerează talpa, un cer de bătături,
le sângerează pumnii pe iuţile securi.
Sub piele, omoplaţii lucesc ascuns ca nişte
securi, ce pot toţi codrii pământului să-i mişte ...
Şi dârele de sânge-n pădure fac cărări,
Şi iată-acum şi zorii vin după ei călări ...
Cum ar putea în beznă tăind să-nainteze
de nu ar fi aceste lumini de-a pururi treze
ce scapără din sânge, din pumn, din ochii strânşi,
din cremenea izbită de pumn, din ochii plânşi,
şi care, istovindu-şi puterea, fac să-nvie
din arborele negru cosit de fier, făclie,
din noaptea izgonită --- un răsărit trufaş? ...

Speranţe se-ntretaie cu-nsângeraţii paşi ...

În mare despicându-şi cărare, bărci se-avântă
şi fiecare barcă-i lăută care cântă.
Şi muţi, sau împletindu-şi cântarea cu a lor,
pescarii-şi desfăşoară năvodul lucitor
ce-n gândul lor se-ncarcă de-o pradă grea cum nu e
şi nu va fi vreodată sub soarele ce suie.
Că-s pânzele zdenţoase pe putredul catarg?
Le peticeşte cerul cu-albastrul lui în larg ...
şi poate că din marea ce sălbile îşi sună,
în asfinţit sui-va un templu ud de lună
din care-o să se-audă mângâietor un glas:
--- Ţi-e greu năvodul astăzi ... poţi face un popas ...
Vezi, sînt şi zile-n viaţă ce trec fără de jale ...
Te du la tine-acasă, bătrân şi frânt de şale,
şi-umflatele picioare întinde-le cât vrei,
şi dacă simţi că truda te ţine în bordei,
că tremuri din tot trupul când mâna pui pe plasă,
şi că ţi-ar face bine de-ai sta o zi în casă
şi ai rămâne-alături de-ai tăi o zi, --- rămâi
cu toţi copiii-n preajmă veghind la căpătâi ...
“Copiii ...”



11. CĂLĂII

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziţi îşi iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult ...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăţi fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare ...

Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca şopârle mici de sânge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă ...

În fiecare seară,
maşinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in braţe, îi întind cu grijă
şi le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuinţă,
profilurile de metal cromat.

Acum, îşi beau cafeaua şi privesc,
toţi în acelaşi timp,
din când în când, tacuţi spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat îşi schimbă faţa ... )

Îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârşit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroşi copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut şi palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de ...

( Albi de groază stau pereţii,
o năduşeală rece-i înfioară! ... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viaţă ( spune
acelaşi glas echilibrat ) vor face
doar arătându-şi faţa celorlalţi,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare ...

( Aleargă vântul deznădăjduit
şi caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morţii ce-l străbate.
Opreşte timpul! E un urlet cerul,
Opreşte timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
şi-s toate cronometrele cu el
şi toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinţi de aur viaţa măcinând-o ... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul ...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriţi copiii! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji şi cu breton cuminte,
ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată ... )

Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.



12. NOAPTEA SOARELUI


( Speranţele aleargă cu pumnii strânşi la tâmple.
speranţele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranţele ducându-şi la buze-un deget pal
se-ndepărtează ...
--- Taci! ... )

Ca un pumnal ce sfâşie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt şi un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
şi oceanul
şi-oraşul?

O gheară-a scăpărat
şi-a sfâşiat din creştet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pământul
cu stâlpi de flăcări şi cenuşă,
plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani ... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii ...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.

Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e ...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul ...
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă ...
plângând, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi ...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd ... dar simt
cum se topeşte totul ...
Până
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului ...

Oraşul nu mai e ...
Taci, nu striga ...
Ţi-s buzele de scrum,
Oraşu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenuşă ...

Dar nu!
Priveşte!
Smulgând-o
din caierul de întuneric şi de vaiere,
cu o sforţare care face
să clănţăne de spaimă dinţii beznei,
o mie
de braţe omeneşti arzând
înalţă
ca o mie de torţe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o şterg de năduşeală şi de sânge,
şi-o pun să lumineze Chipul
oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei ...



13. CÂNTEC DE POMENIRE PENTRU MORŢII NEŞTIUŢI

Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i
pe morţii neştiuţi din Hiroshima ...
pe gârbovul pescar ce-şi împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca nişte violete parfumate ...
pe omul-cal căzut în faţa casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
şi-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front şi-ntors rănit ...
pe cei nefericiţi ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare ...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din şcoli ... şi ale căror şorţuri mici,
ce-acum se leagănă în vânt orfane,
cu mult mai triste-s decât însăşi moartea ...

Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i
Pe morţii neştiuţi din Hiroshima
Şi nu uitaţi pe cei ce i-au ucis!



14. UN GLAS

Lăsaţi-mă să plâng, căci a murit Speranţa …
A fost asasinată în plină zi, acum …
Aduceţi-mi din beznă cea mai cernită haină
Şi-aşterneţi-mi pe faţă un văl imens, de fum!

A vrut să-mbrace pruncii, şi iat-o goală, mută,
ucisă-n faţa noastra sub reci dărâmături ...
Un ocean mi-aduceţi fierbând greu, de cucută,
să-l beau, să-mi stingă sila mâhnitei mele guri!

O, mare! Împrumută-mi să-mbrac a tale zale
şi-naintând cu ele, sclipind spre ucigaşi
să-i scuip cu milioane de valuri infernale,
să-i îngenunchi în faţa Speranţei moarte – laşi!

................................................................................

Tăcere! Marea tace. Tac zările. Pustiu.
Şi ucigaşii-n beznă, ca viermii graşi se zbat
Grabiţi să o ridice, s-o zvârle în sicriu.

Dar inima Speranţei din mâini le-a şi zburat!



15. GLASUL UNEI FEMEI

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde ...
îmi va surâde ...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum ...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul ...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat ...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi ...

Daţi-mi copilul ...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii ...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă ...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă ...

Îi vor rămâne mici ...



16. CORUL COPIILOR UCIŞI

Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă …
Nu mai cunoaştem drumul către casă.

Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!
Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?

Sub talpă n-avem nici un drum ... plutim ...
Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama.
Unde e tata? Unde este mama?

Nu ne vedem nici între noi deloc
Şi jocul nu ne place, nu e joc.

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,
Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!

Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă ... deasă ... deasă ...



17. VOCILE PĂSĂRILOR DIN HIROSHIMA

--- Unde, unde-s?
--- Cine?
--- Unde, unde-s?
--- Cine, cine?
--- Unde-s?
--- Cine, cine?
--- Oamenii ...
--- Nu ştiu. Uite fulgi de cenuşă ...
Au zburat toţi ...
--- Unde? Unde?
--- Nu ştiu. Să ne facem cuibul.
--- Unde,
unde,
unde,
unde,
unde? ...




18. CINE-A VĂZUT?

Cine-a văzut pe ucigaş şezând
şi după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n faşă,
plimbându-se, fumând nepăsători
şi ochii aţintindu-şi surîzînd
în ochii mamelor orbiţi de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenuşă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură şi azi cu paşii lor
cenuşa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotuşilor, nici
de rouă,
ci de cenuşă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea să umble
şi nu s-ar prăbuşi
ca un copac trăsnit,
ştiind că praful
ce i se-aşterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor ucişi_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară să simtă că e gata
să înlemnească,
pe locul unde-aprinşi de torţa sa,
în jeţurile roase ţintuiţi,
în scrum se prefacură paraliticii ...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muţi
şi-apoi să stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâşiaţi de flăcări şi cum plâng
şi vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
şi care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-şi victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinaţi ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecaţi acasă,
sînteţi morţi ...



19. GLASUL CELOR OPTZECI DE MILIOANE

Noi l-am văzut,
noi îl cunoaştem,
noi îl vedem şi-l auzim mereu,
noi, cele vreo optzeci
de milioane.

Noi îl cunoaştem,
îl ştim prea bine şi-l simţim,
căci stă în casa noastră nepoftit,
călcând prin ea-ncălţat şi pângărind-o,
scuipându-ne-amuletele străvechi,
sfărmând surâsul zeilor
şi presărând peste cerneala
scrisorilor pe care le trimite
în ţara lui
cenuşa celor ce ne-au zămislit.

Noi nu-l scăpăm din ochi,
căci îl cunoaştem.
E cel ce lasă pe argintul plăjii
mari urme, gropi amare,
cel ce-i obişnuit
să calce, sfărâmând fară-ncetare ...
E cel ce cariază
măselele pământului
şi le plombează-apoi
cu cranii, cu rotule omeneşti,
cu tibii, cu-n ciment de cimitire.

Noi îl vedem mereu.
Noi îl cunoaştem. El e
acela care
ne-ntinde nervii
ca să-i prefacă după plac, în harfe,
să-i bucure urechea,
el e
acel ce face
din nervii-ntinşi, când vrea,
sârme ghimpate, coarde
cu spini,
pe care cântă moartea
cu-arcuşul ei de-obuze şuierând.
El e cel ce face din tranşee
sicrie ---
şi giulgiuri foarte ieftine
din voaluri moi de gaze-asfixiante ...
El e acela ce ne făureşte
manşete
civilizate,
manşete de fier,
stropite cu vreo patru stopi
de levănţică ...

El e acel care-a stârpit bizonii
cu bărbi de magi asirieni
şi a facut
din scurtele pumnale ale coarnelor ---
cuiere.
El e cel ce ucide poezia,
El a stârpit pe indieni
cu-un uragan de foc,
luând trofee glorioase: arcuri
şi-un fluviu lung de sânge şi de pene ...

Îl ştim, e-acelaşi, el e:
cu pieptul albăstrit de tatuaje,
cu călcătura grea ce lasă
pe plaje
mari urme, gropi amare.
Noi îl cunoaştem,
îl cunoaştem bine ---

el însă, nu, pe noi!



20. GLASUL CENUŞII

Nu ştiu a cui sînt. Toţi s-au preschimbat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt insă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt moarte şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.



21. CUVÂNTUL JAPONEZULUI CĂTRE ASASINI

Nu pot să fiu prieten cu tine, -n veci nu pot!
Mi-ar creşte, dacă-aş face-o, lungi gheare, aspru bot,
Mi-ar creşte colţi de fiară prădalnică, mi-ar creşte
la cele patru labe apucătoare cleşte ---
Şi m-aş târâ cu ele-n păduri, şi aş pândi
an după an, şi lună de lună, zi de zi ...
Urlând aş sta acolo, sub mutul corn de lună
cu inima-mi ca iadul în care jalea sună
şi-n care, despletite, scrâşnesc tăcute furii
ce propria lor carne şi-o dau mâncare gurii ...

Pândind aş sta, ferindu-mi făptura-ntunecată
de soare, şi de lună, de apa ei curată ...
Cu ochii mei de fiară, lungi ani aş sta la pândă
şi în sfârşit! --- când falnic mi te-ai ivi în şa,
lin m-aş târâ spre tine, mi-aş face blana blândă,
şi surârând, la pieptu-ţi căzând --- te-aş sfâşia!



22. GLASUL MUNCITORULUI

Pentru Marie-Claude Vaillant-Couturier

Voi înălţa cetatea din nou … Cuprindeţi-vă mâinile,
şi iată pumnii mei : sînt arşi
mai de demult. S-au învăţat cu focul,
cu varul nestins, cu gurile de iad
ale cuptoarelor. Războaiele-au trecut
peste coloana-mi vertebrală
de mii de ori, şi-n locul fiecărei
vertebre sfărâmate, au crescut
o sută de inele mai mult, o sută
de sclipitoare
şenile de calcar.
Urăsc războiul, însă nu şi lupta.
Spinarea mea-i un arc subpământean
ce-azvârle lumii
planetele de fier şi de cărbuni,
dar creştetul mi-i neînconvoiat,
grumaz îmi e furnalul
bătut de vânturi libere,
iar păru-mi şiroind de năduşeală
luceşte-n noapte uneori ca stelele ...
Sînt şi fierarul, încununat de-un paşnic nimb de jar
în care pâlpâie
garoafe, umbre, fluturi, constelaţii ...
Potcoavele pe care
le făuresc
aşteaptă, ca nişte
danturi de uriaşi
să-ntâmpine c-un zâmbet
galopu-nvingător al aurorei.

Înlănţuiţi-vă, voi, braţe arse!

Voi face din mâinile-mpletite noduri
de fier
şi poduri o să fac
din strigătele voastre de durere,
pe care-o să le-ntind
peste oceane.

Iau zâmbetul tăcut de pe obrazul
ucişilor --- şi-l reînviu, şi fac
din el din nou surâsul vieţii.

Iau scâşnetul mâniei
şi fac din el oţel călit, ce zbârnâie,
şi roţi dinţate, ce sfărâmă crima.

Iau amintirea
şi fac din ea beton,
făclii şi scuturi.

Iau lacrimile orbilor şi fac
din ele ochi de veghe-ai lumii-ntregi.

Iau sângele nevinovat, nu-l las
pământul să ni-l soarbă,
şi fac din el o oaste
de steaguri, şi le fâlfâi
de-a pururi vii pe lume.
Iau tot ce-i suferinţă, tot ce-i muncă,
şi le prefac în bucurie
şi într-o nouă
speranţă ...

Eu nu pot fi ucis. Sînt pretutindeni.
Cu toţi cei care suferă şi luptă
Voi înălţa cetatea din nou.
Înlănţuiţi-vă, voi, braţe arse !
Şi iată, primul zid se şi înalţă !



23. SE-NALŢĂ OCEANUL

... Şi iată oceanul se înalţă
cu coasta lui lucind din milioane
de răni şi amintiri, smulgând marama
cenuşii --- şi se zguduie văzduhul,
clintindu-şi cărămizile-i albastre,
şi, plăgile surpându-şi, îi răspunde
fratele Hiroshimei, Nagasaki,
cu golful lui, cătuşă-n loc de brâu,
şi sora-i, roaba şi ea, Yokohama,
Shimonoseki, iadul de furnale,
cu mii de coarne împungând tăria,
dragoni de-aprins metal, ce-şi ondulează
solzi de pucioasă, de venin şi fier ...

Şi hohoteşte marea cea mai mare
din câte sînt, înaltă pân’ la cer,
Marea Sudorii, -amară şi sărată,
mereu crescând din râuri milioane,
din vadu-atâtor chinuite frunţi:
de minieri, ce-şi scuipă în Jawata
plămânii; de ţărani, stând îngropaţi
ca nişte zei ai foamei, pân’ la brâu
în tristele plantaţii de orez;
de sclavii japonezi din Okinawa,
de palii oameni-cai ce trag la ricşe
pe ocupanţii-n perne răsturnaţi ...
Şi oceanul, nechezând, se-nalţă
cu furie, spre cer zvârlindu-şi şeaua,
şi oceanul scânteie de zale,
de zale şi de trâmbiţi înspumate,
de gurile-i turbate, infernale ---
Şi iată-acum pe asasini se-abate!
Se-abate oceanul pe-asasini,
strigând spre râurile de desculţi,
spre cei nevinovaţi, tăcuţi şi mulţi:
--- Luaţi-mi armele, zvârliţi în ei!
Întreaga mea otravă, tot veninul,
turbarea mea luaţi-o din adâncuri,
amarul meu, veninul meu perfid,
prăpăstiile negre-ale mâniei!

Priviţi-mă! Arterele-mi deschid,
Să curgă tot veninu-mi, să-i înece! ...
Şi urlă oceanul înspumat:
--- Să plece ucigaşii!

Şi-şi zvârle-n hohot armele la mal! ...



24. SURÂSUL PESTE MOARTE

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii ...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

Şi iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.

Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.

Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.

Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri --- şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, fraţi ai mei!

Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei ...
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea ...

Hei, fraţi ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti ---
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!

--- Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!

Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresaărit ...
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte! ... )
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi ---
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând ...



Hiroshima --- Bucureşti
august 1956 --- august 1958