luni, 28 decembrie 2009

Eugen Jebeleanu -- SURÂSUL HIROŞIMEI

Eugen Jebeleanu -- SURÂSUL HIROSHIMEI

24 de Poeme Comemorative

1. ÎNTÂLNIREA CU HIROSHIMA
2. SFÂRŞITUL ZILEI
3. NOAPTEA, SOMNUL
4. VISELE ORAŞULUI
5. VISUL PESCARULUI BĂTRÂN
6. VISUL MUTILATULUI DE RĂZBOI
7. VISUL OMULUI-CAL
8. VISUL NEGUSTORULUI
9. VISUL POETULUI
10. ZORILE
11. CĂLĂII
12. NOAPTEA SOARELUI
13. CÂNTEC DE POMENIRE PENTRU MORŢII NEŞTIUŢI
14. UN GLAS
15. GLASUL UNEI FEMEI
16. CORUL COPIILOR UCIŞI
17. VOCILE PĂSĂRILOR DIN HIROSHIMA
18. CINE-A VĂZUT?
19. GLASUL CELOR OPTEZECI DE MILIOANE
20. GLASUL CENUŞII
21. CUVÂNTUL JAPONEZULUI CĂTRE ASASINI
22. GLASUL MUNCITORULUI
23. SE-NALŢĂ OCEANUL
24. SURÂSUL PESTE MOARTE

[ Hiroshima, august 1956 // Bucureşti, august 1958 ]



1. ÎNTÂLNIREA CU HIROSHIMA

lui Kaoru Yasui

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima ...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice ...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioasă – doare ...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduţi ...
Mormânt
inexistent ... Vânt ... vânt ... vânt ... vânt ...

Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire ...
O, cimitire, ... inexistente ... inexistente ...
De vrei să plângi, să nu poţi stânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar ...

Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător ...
Poate-n cavoul infinit
al cerului ...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc ...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă ...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc ...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul îngereşte ...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn

--- Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e
şi povesteşte ...


2. SFÂRŞITUL ZILEI

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculţă, umbra de pe munţi coboară
şi-ţi tot coseşte pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi! ... Coboară, seară ...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-oraşul leoarcă
de năduşeală, du-te ... Soarele în mare
şi-afundă şi el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca nişte plante
de arşiţă culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante …

Printre coline-oraşul stă privind …
O mamă e oraşul ce priveşte
şi vrea să vadă totul ... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un peşte

sclipindu-şi solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca şi celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o şcoală în şerpuitoru-i fald;

o şcoală de copii, atâta tot ...
dar dimineaţa când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet şi râul
şi-ntinereşte apa lui bătrână.

Lin îşi roteşte-oraşul ochii lungi
ca nişte-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Oraşului i-s toate cunoscute,

şi vrea să ştie de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
şi râurile-s şapte lungi beteli
de aur moale; nu lipseşte una …

Respiră marea văluri străvezii …
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Oraşul stă, priveşte ...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Îşi şterge faţa gânditor pescarul ...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârşite,
în zdrenţe şi cu tâmplele cărunte ...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce şiroind ca plânsul, pică-n mare ...

Peşti de mătase, peşti pumnale-albastre,
peşti de opal, de vânt, peşti lungi de-oţel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt şi peştii-i fug din el? ...

Stă Hiroshima şi priveşte mută:
pescarul e în apă ca oricând
şi ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
şi cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind …
şi-acum din valuri se ridică luna
şi jumătate-omul e de-argint …

şi plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
şi se întreabă iaraşi Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat ?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în faţă
înveţi să taci întruna, an de an …
Că eşti --- oftatul doar îţi aminteşte …
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniştitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei şoapte

te-apropie … Acuma ca să vadă,
se-nalţă Hiroshima-n raza lunii
şi se opreşte pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-şi mut păunii.

Umbre şi oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre şi oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri ... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ţinându-se de mâini cum fac copiii
speriaţi şi muţi, fără copilărie.

Trist, Hiroshima îşi întoarce capul.
Umbre şi oameni. Oameni înhămaţi,
trăgându-şi ricşele de plumb spre grajduri
pe jumătate morţi şi dezbrăcaţi.

Roţi ce-ameţesc, roţi, umbre iuţi de roţi,
roţi de maşini --- lung fulger diavolesc
ce-şi râd de goana bietului om-cal
şi pâinea de la gură i-o răpesc ...

Amurgu-şi ţese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăşti pe brânci ...

Albastră seară ... Templele lucesc
cu solzi de-aurării şi lac roşcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise …
Priveşte-adânc oraşul nemişcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă ?
De-abia se mişcă … Hiroshima-l vede :
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă ... Tremură tăcute ...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi ...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii şi mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa ... Tainic, şoapte
de el doar auzite. Şoapte ... --- Vino ...
Noapte de august ... ape cu sirene ...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine …
Paşi depărtându-se ... om fără vatră ...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeţi-vă-acum pe-un prag de piatră! ...

Priveşte către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnaţi, e-un zeu de fildeş
de lumi făuritor şi părăsit ...

Se-ntoarnă spre Zeiţa-Stea. Din pipă
trei nori albaştri-i dă. Tuşeşte-ncet ...
E haina-i şah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine ...
se trag obloane, scrâşnete de fier ...
şi negustorul întorcându-şi cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer …



3. NOAPTEA, SOMNUL

Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...
Dorm
cu nările-n somn dilatate
de-nnebunitoarea duhoare-a cadavrelor,
cu coastele frânte de bombardamente,
cu chipul sfâşiat de reflectoare ...

Se-ntorc gemând în somn
şi căutând un adăpost mai bun
decât sub casca infernală-a cerului
se-ntorc gemând şi dorm
înnăbuşindu-se
cu capetele-n grote de beton,
asupra cărora se prăbuşesc,
ca pe capacele
a mii şi mii de mari sicrie-ncălecate
munţi grohăind.

Au mai rămas pe străzi
doar felinarele,
îndoliate ca nişte văduve
fără nădejde.
Însinguraţi,
copacii
înnebunesc de spaimă
în sfâşiatele cămăşi
ale frunzişurilor ...
Nimeni,
vai, nimeni
nu-i ia cu ei în adăposturi ...
ar vrea să se smulgă din loc,
îşi scutură capetele ...
îşi blestemă vitriolaţi
rădăcinile.

Oh, noapte bună!
Fie măcar această noapte
O noapte bună ...

Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...

Pe cine va izbi în noaptea asta
sabia?
Oh, Doamne Dumnezeule!
pe nimeni ...
sigur că pe nimeni ... Războiul
e sătul ...
Dorm oraşele lumii ... satele lumii dorm ...

Văzduhul îşi caută chipul,
îşi pipăie rănile.
Încearcă tremurând să se tămăduiască.
Electricieni transparenţi
se-nalţă pe stâlpi nevăzuţi,
acordă sârmele-albastre
legând între ele stelele,
le-ascultă oftatul,
le şterg de parful de puşcă.

Noaptea cu mască de cloroform
răsuflă tăcută.
Dorm oraşele
şi satele lumii.

Pe-o rogojină de culoarea lunii
adoarme Hiroshima ...



4. VISELE ORAŞULUI

Visează-acum oraşul
Vise
născute din Durere sau
din Bucurie,
căci şi una
şi cealaltă visează ...
Senină,
Bucuria vrea să zămislească prunci
care să-i semene,
în vreme ce Durerea,
schimonosită de atâtea chinuri,
să nască, vrea
prunci mai frumoşi decât amara-i faţă.



5. VISUL PESCARULUI BĂTRÂN

Oh, oasele ... picioare ... şi mâini
şi ochi ...
şi somnul însuşi ...
durere, doar durere ...
Înşelătorule ... te ştiu ...
Dă-mi peştii-n veci neprinşi ...

O luntre sînt
de oase
alunecă pe lângă mine peştii
şi mă ating
şi eu răsun
din toate fluierele albe ---
un cântec,
un cântec de durere şi de viaţă.
Fără tristeţea mea,
cum ar putea să fie
atâţia oameni fericiţi?

Înşelătorule,
dă-mi peştii
în veci neprinşi ...
O luntre sînt,
de oase ...
de zeci de mii de ani
eu stau
în valuri,
cosit mereu de-albastrele lor coase.

O luntre sînt, ce-i smulsă de furtună
şi clătinată ca un om
ce-i gata să vomite
de foame ...
Bureţi îmi sînt picioarele
de gheaţă ...

Ce grea e marea ...

Cum îmi apasă pieptul ...
Ce greu e
pentr-un pescar
cu plasa ruptă
şi tălpile
ca pielea roasă-a stâncii care geme,
Cum îmi apasă pieptul
clătinătoarea fiară verde ...

Fiară, o, fiară, fiară, fiară!
Dă-mi peştii mei puţini
în veci neprinşi,
dă-mi tinereţea mea, amară
cum ţi-i sărutul,
însă întreagă, neclătinătoare,
dă-mi tinereţea mea
învăluită într-un singur
năvod,
însă întreg ...
dă-mi zalele
de sfoară
ale trudei mele ...

Dar ce aud_
Din buciume vestindu-mi,
şi-aruncă marea peştii ne-ncetat
către bordeiul meu ...
De peşti
Răsună-ntreg bordeiul ca de bani ...
Şi iată-acuma,
iat-o ...
şi umbra tinereţii mele.
Apropie-te, vino,
mereu spuneai ca-ţi este foame ...
Bine-ai venit ...
ia peşti, ia peşti câţi poţi căra ...
Mie mi-i silă, nici să nu-i mai văd,
Prea mulţi sînt,
mult prea mulţi ...
Uite, năvodul chiar,
el însuşi fuge, să nu-i vadă,
se-ascunde pe-unde poate. E prăpăd
de peşti …

Oh, nu doresc atâta,
nu, n-am dorit atâta ...
Înşelătorule,
dă-mi doar atâţia peşti cât e nevoie
să pot trăi,
şi-un peşte de orez pe lângă ei,
şi două cizme nalte pân la şold,
şi-o stea de mare ca să-mi lumineze
adâncurile verzi, în care
m-afund din ce în ce ...
şi-n inimă,
surâsul pruncilor ce-adorm sătui …



6. VISUL MUTILATULUI DE RĂZBOI

Se leagănă odaia lunecând ...
Parcă-ar avea picioare, odaia ...
Desigur, are ...
Nu le zăreşti ... dar să se mişte
cum ar putea altfel?
Odăile-au picioare
ce-l poartă uşurel ...

Se leagănă odaia lunecând
spre râpi de-oglinzi ce curg,
râpi de oglinzi,
cu line râuri care merg şi ele
( nu-i rău să meargă fără de picioare ) …

Râpi de oglinzi ce curg, râpi de oglinzi
cu line râuri unde poţi să prinzi
argint, din care ies păuni cu ochii
de şerpi, de floare, de femei, cu rochii
de pajişti roze-albastre, surâzând
ca marea ...

--- Treci acuma înotând
în mare chiar ...
Şi-n viaţă nu ştiam ...
--- Cum? ... nu ştiai să-noţi?
Poţi şi prin geam ...

Surâsuri ... şoapte ... alge legănate ...

Şi trupul printre ele-ncet străbate ...
--- Dar mi-am lăsat picioarele-n război ...
--- Picioarele? Dar altele ai, noi ...
Încearcă ...

Raze-i curg, tăcut, manunchi,
pe fruntea asudată, pe genunchi,
şi din genunchi, ies trandafiri, cresc foi,
şi-i înfloresc genunchii amândoi
şi râpile de-argint se-nflăcărează ...

--- Vezi, nu credeai ... înoată, nu-nţelegi? ...
Râpi, fluvii, şoapte ...
--- Picioarele-s întregi ... întregi ... întregi ...
--- Da, sînt întregi ...

Dar, Doamne, vin acuma către ele
puşti rânduri-rânduri ... Cu picioare grele,
vin puştile spre el ...
--- Fugi!
--- Stai!
--- Fugi!
--- Stai!

Voci ce se-nfruntă: blânde, mânioase ...
--- Înoţi lin printre puşti ...
Nu scoate-o vorbă!
Eşti mântuit ...

Prin râpi de-argint înoţi,
o, fericire !
Picioarele-s întregi … întregi … întregi …

Şi-n urmă, undele melodioase ...




7. VISUL OMULUI-CAL

( Un drum fără sfârşit, pe care merg, cu paşi egali, atrase ca de o ţintă pe care numai ele o cunosc, herghelii fără număr. Omul-cal se află, simultan, în urma cailor, pe drumul necunoscut, şi pe străzile cunoscute din Hiroshima.)

Cai, fraţi ai mei ... copite, cai ... copite ...
voi care mergeţi zi şi noapte, cai ...
copite ... cai ... ochi care nu privesc
decât doar înainte ...

Nu azvârliţi în mine
cu grindinile voastre de copite.
Sînt omul-cal,
sînt numai batături,
fiece deget
e un inel cu-o piatră de granit.

Taifunurile, arşiţa şi ploaia
şi un sobor de gheare nevăzute
mi-au smuls tot ce aveam,
un nor de haină ruptă
şi patru
cămaşi de piele bine jupuită
şi carnea, câtă-a mai rămas sub ele.
Mi-au mai lasat căcâiele,
călcâiele-copite,
nepotcovite şi îndurerate
şi scăpărând ca pintenii de stele.

Nu mă goniţi, priviţi-mă în ochi,
cu ochii voştri de femeie, mari,
şi arătaţi-mi
cum să-nvăţ
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
s-o fac să nu se sfarme-n cale.

Trec roţile pe lângă mine,
trec roţile acestui timp turbat,
sălbatic ca un leopard,
cu pete de ulei şi de benzină,
pătat de sânge ...
Trec roţile şi, fără să m-atingă,
mă nimicesc.

Oh, cai ... copite ... cai ... copite ... cai ...
oh, sunetele clare de copite ...
copite cu potcoave,
potcoave, care-oricum vă apără
şi care, uneori, când sînteţi odihniţi,
răsună argintiu precum
o dimineaţă după ce-a plouat ...

Nu pot,
nu pot,
nu pot să mai alerg
ca oamenii!
E prea mult
pentru două picioare
de om.
Mi-s sfâşiate tălpile
de colţii pietrelor-căţele
şi arse
de mucurile de ţigări aprinse,
spinarea mi se-apleacă zi de zi,
nu pot să mai alerg ca oamenii ...

Luaţi-mă-ntre voi
şi-adăpostiţi-mă în grajdul vostru,
alături
de scuturile cupelor lucioase.
Nu cer nimic,
doar poate, un pumn de-ovăz ---
dar arătaţi-mi cum să fac
să-mi bată inima din nou
în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc când simt că nu mai bate
sau – când răsună ca un clopot – cum
să fac să nu se sfarme-n cale.
Fiţi voi măcar îndurători,
voi care mă priviţi
cu ochii voştri înţelepţi şi blânzi,
cu ochii voştri mari, de flori deschise,
Primiţi-mă-ntre voi ...
Mă mulţumesc cu orişice,
Staţi, cai, staţi, fraţi ai mei!

Am şase mânji acasă ...
Am şase,
şase mânji ...

( Caii s-au oprit, căci --- şi omul-cal de-abia acum îşi dă seama --- au ajuns în faţa lunii. Luna e o găleată cu apă argintie. Hergheliile se adapă. Fiecare cal, îndată ce bea, e înghiţit de lună. Nici unul se pare că n-a auzit cuvintele omului-cal. Ultimul, însă, întoarce capul spre om, cu înţelegere, făcându-i semn că poate să-l urmeze. Apoi îşi apleacă grumazul, se adapă şi el şi se face nevăzut. Omul-cal e gata să bea, dar, în timp ce s-a aplecat asupra găleţii, zăreşte, reflectat printre stelele clătinate în apă, Pământul şi pe cei şase copii. Dacă va bea din lună n-o să-şi mai revadă niciodată copiii şi Pământul. Se ridică şi, îndepărtând-se de lună, porneşte gâfâind, înapoi spre casă. Ecoul paşilor săi scoperă muzica sferelor. )



8. VISUL NEGUSTORULUI

Toamnă şi frunze de aur ...
frunze picând
pe două case de fier,
pe două case de bani
ce cresc ne-ncetat.
Creşteţi, oh, creşteţi
până la cer
fermecătoarelor!
Stelele-au zimţi ...
ce scăpărătoare monede fără stăpân!
Sună văzduhul întreg tulburat:
Le va-ngropa şi pe ele-n tezaur!
( Taci! Nu te priveşte!
Unde-s contabilii? Uite, începe să plouă ... )
Şi cade o ploaie
pe una din case,
duruie-o ploaie de oase,
de cranii, de tibii
( Se-ntorc de pe câmpul de luptă.
Cine spunea că n-or să revină? )
şi e un ropot de tobe, de tobe,
de cranii, şi tobe,
şi osemintele galbene-au luciu de aur ...
şi tobele bat, şi ropotul
ploii tot bate, tot bate,
şi osemintele toate
în ropot de tobe căzând,
pe-acoperişul casei de fier,
cum îl ating
se preschimbă-ntr-o ploaie de aur,
într-o fecioară ploaie de aur
cu plisc de erete,
cu plete învăluind, şerpuitoare,
casa de fier,
luceşte-o emblemă de aur
pe care stă scris:
„DE NEDOBORÂT!”

Şi lin,
cum ai purta
din creştetul cerului
pân’ la pământ
un piepten de ape,
ploaia se mută lucind pe cealaltă casă
şi – melodioasă acum – începe să cânte
cu altfel de glasuri,
şi cade pe cealaltă casă de fier ce creşte întruna
o ploaie de-orez şi de perle,
o ploaie cu stropi de orez şi de perle,
de-orez şi de lacrimi,
de lacrimi şi perle,
de lacrimi, de lacrimi, de lacrimi,
şi casa de fier le bea
şi tot creşte spre stele,
tot creşte ca sora ei bună ...
Şi-orezul, şi lacrimi, şi perlele,
căzând pe acoperişul
casei de fier, se preschimbă
într-o fecioară ploaie de aur,
fără ochi şi fără urechi,
păzind cu ghearele-i
casa de fier ...
Şi-adânc îngropată
în pieptul de fier
al casei de bani,
o emblemă
de aur
arată cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Surde brâie de piatră
păzesc colosale
ca nişte mamuţi
grelele case,
în vreme ce-o muzică
de milioane
de neobosite maşini foşnitoare
de calculat
ţese-o maramă de cifre şi semne
cetăţii ce, bând ploi de aur,
se-avântă mereu, să soarbă şi stelele ---
şi muzica, iată, şopteşte şi ea
stăpânului caselor negre
aceleaşi tainice vorbe:
„DE NEDOBORÂT!”
„DE NEDOBORÂT!”

Un crâncen atlet
cu cap de granit,
nepăsător,
cu muşchi ondulând de monede,
stă-ntins de-a curmezişul cetăţii
ca un al doilea zid
şi-n ochii lui se răsfrâng
cuvintele:
„DE NEDOBORÂT!”

Un vuiet, însă, ca din mii de trombe
de vijelii se-abate pe oraş
şi-acum – priveşte! casele de lemn
ale săracilor
sînt smulse ca nişte aripi de fluturi
şi azvârlite
în oceanu-n spume.
Războiul – se gândeşte negustorul,
în timp ce grindini, ploi arzând, de-obuze,
încep să curgă şi peste cetatea
în care se-află casele de fier.

Cad pe cetatea-i ploile de-obuze
şi nu o pot pătrunde,
dar, atingând-o,
se preschimbă, iată,
în grele pungi, rotunde,
ce zuruie şi se rostogolesc
ca nişte capete,
ca nişte capete de oameni,
umplând de-o linişte fără de margini
stăpânul,
care se-afundă adânc, tot mai adânc,
ca-ntr-un hamac legănător,
în plasa
de muzici ademenitoare,
în plasa foşnitoarelor maşini de calculat ...



9. VISUL POETULUI

în amintirea poetului Sankitchi Togue,
victimă a bombardamentului din Hiroshima

( Înconjurând cu privirea munţii Japoniei, poetul vorbeşte cu el însuşi )

Munţii aceştia-s de cremene,
frunţile lor înfruntară
milioane de ani, cutremure ---
aspră tiară nepăsătoare
ce sfâşie norii.
Nimic nu e-n stare
să dea un altfel de chip
cremenii, stâncii, granitului,
să le prefacă în altceva.
Muntele-i munte
( cutremuru-i poate schimba numai jeţul )
închis în graniţa lui,
cu o putere acceaşi, întruna,
fără sfârşit.

Priveşte şi cheamă, de nu crezi în toate acestea,
de nu crezi în statornicia
Muntelui,
cheamă odată,
cu glasul celei mai mari,
al celei mai lungi dintre văi,
cu trâmbiţa cea mai adâncă a văii ...
de nu crezi în ceea ce-ţi spun,
strigă odată ( să vezi, să încerci ),
strigă odată din toţi plămânii ecourilor,
cheamă odată cât poţi de tare,
din toate umbroasele goarne
ale prăpastiilor,
strigă odată, hai, cheamă,
să vezi dacă poţi să trezeşti,
măcar pentr-o clipă,
Ciclopul,
ciclopul de piatră
al muntelui ...
încearcă,
răcneşte! ...

Tăcere, căci stig:
--- Hei, Fujiyama! ...
( Ecouri ... ecouri ...
stâncile-mi înapoiază,
nepăsătoare,
inelele vocii ... )
Nelogodit,
în lumină,
muntele stă neclintit,
sieşi egal,
pururi acelaşi, bătrân
şi totuşi de-a pururea tânăr,
cu pletele lui de zăpezi revărsate
pe umeri ...
Statornicie a pietrei, salut!
Aşa vei rămâne de-a pururi,
ca însăşi încrederea-n viaţă a omului.
Tu poţi fi sfărâmat, Fujiyama,
dar nu prefăcut ...
Piatra rămâne-va piatră.

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Nu!
Pot să prefac într-o vale
orişice munte.
Pot să prefac un munte
într-un nimic răsturnat,
o piramidă-a golului
cu creştetu-n jos,
o colosală
cupă de beznă!
Din fluviile ce împart, încete,
tipsii adânci de umbră şi răcoare,
sau din cascadele
sărind ca nişte iezi din stâncă-n stâncă,
pot face la un semn
splendori nebănuite,
încremenirea însăşi,
silex şi oase,
argintii schelete ...
Sînt cele ce poate face
să curgă pietrele,
cel ce poate să preschimbe
un munte
într-un monstru
de gelatină,
meduză
ce tremură pe-o plajă muribundă ...

Poetul

Cine eşti tu?
Cine e acel ce-mi vorbeşte
cu glasul minciunii?

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Sînt cel ce sapă pâlnii-n epiderma
planetei,
umplându-le c-un vin nepreţuit
din viţele albastre-ale arterelor ...
Fosforescentul plantator sînt,
al codrilor stufoşi de dinamită ...
Sînt fermierul
artezienelor fântâni
de ţăndări de oraşe
şi de rubine-n flăcări, şi de oase.
Sînt plantatorul
miraculos
al palmierilor exploziilor ...
Nu e meridian,
de la banchize la ecuator,
pe care să nu pot
să fac să crească
penajele plantaţiilor mele.
Zămislitor sînt
al unei alte lumi,
cu pâlnii fără fund
şi oameni mai puţini.
Eu însumi
sînt Pâlnia ce suge
polipul celei de-a douăzecia văi
a vremurilor noastre,
Prăpăstiile
pline pân la buze
de noapte mă-mbată.
Urăsc tot ce e munte.

Poetul

Urăşti lumina.

Glasul Demonului din a XX-a Vale

Dacă vrei ...
Urăsc ce suie,
urăsc ceea ce-ncearcă
să se-nalţe.
Stâng dinţii
când aud
cum ciripind luminile în zori
şi fâlfâind din aripi crude încă
se-nalţă
şi poleiesc
pereţii verticali ---
oglidă sclipitoare,
ţâşnind din fum şi ceaţă,
spre care milioanele de oameni
privesc reînviate
şi-şi regăsesc
surâsul.

Surâsul lor ... cât îl urăsc de-asemeni ...
E-n el atâta
nesăbuită-ncredere-n lumină,
atâta
credinţă-n ceea ce
li se năzare că-i statornicie
în drumul lor ducând pe strâmta scară,
pe care eu
neîncetat le-o rup
şi care, totuşi, suie-ntr-una ...
Urăsc surâsul
care pluteşte
chiar şi pe faţa
muribundului,
ce speră
să mai trăiască dacă nu o zi,
măcar un ceas.
Urăsc surâsul vostru,
căci şi el
se-nalţă
cu aripile gata sa-şi ia zborul.
Iată de ce
arunc asupra voastră
blestemul dezolării!
Blestemu-ngrijorării ne-ncetate,
de care-atâta sufăr!
Asupra voastră semnul
neliniştit
al văii!

Poetul

( vrea să mai spună ceva, însă renunţă; ochii îi sînt înlăcrimaţi, dar surâsul nu-l părăseşte. Noroade de păsărele s-avântă sfârâind din lacrimile sale, şi poetul le priveşte, surâzând, până undeva unde ştie că el nu mai poate ajunge ... )



10. ZORILE

6 august 1945

Senină dimineaţa ... Acum pornesc la drum
cu spiţele de soare speranţele. Acum
foşnind îşi spală marea mătăsurile-albastre,
din care ţărmul smulge lungi broderii de astre ...
Acuma se deşteaptă oraşul şuierând:
--- Te pomeneşti că-s oameni ce-n pat or mai fi stând!
Hamalii unde-s? Ziua nu se năştea din noapte
când ei porniră-n cârcă ducându-şi câte şapte
poveri cu şapte turnuri de fier zăcând pe fier ...
Şi unul înainte cânta, zâmbind la cer ...
Acum din scoica roză a beznelor ies zorii ...
În vuiet de metale, acuma muncitorii
nasc fulgere, cascade, şi strâng tăcuţi din dinţi
sub ploile de stele ce-i cărunţesc, fierbinţi.
Ca de-un galop, sonore, pavajele răsună.
Trec mamele cu pruncii-n spinare, împreună.
şi boncăne galenţii de lemn, ducând spre munci
femeile grăbite, cu somnoroşii prunci.
E dulce greutatea, şi mică eşti, distanţă,
când ştiu că în spinare povara e speranţă ...
Speranţe se-ntretaie cu zorii prin oraş:
speranţe fără margini, cu pasul uriaş,
speranţe mici ce-ajută să te mai ţii în viaţă,
speranţe-iederi care în jurul tău se-agaţă,
în zori, iar către seară te părăsesc din nou.
Speranţele tăcute, speranţele-ecou,
speranţele crescute cu pruncii-o viaţă-ntreagă,
tari rădăcini, speranţe care de viaţă leagă ...
speranţe zămislite de ochi de muribunzi,
nespusele speranţe pe care le ascunzi,

Speranţe ... Mutilatul, ieşind din vis, tresare
şi-i tot pe-o rogojină, şi tot fără picioare.
Şi-ar vrea în vis să-noate din nou, şi să viseze
ce nici în zorii-aceştia nu i-au trimis : proteze.
Şi plânsu-n gât îi suie, dar îl sugrumă : nu !
Şi-l doare amintirea picioarelor acu …
Se vede-ntreg în lupte ... război ... în Filipine ...
E el acel ce-aleargă? şi-aleargă pentru cine?
Şi-n urmă prăbuşirea ... spitalul ... şi apoi ...
Oh, unde-i cel ce teafăr plecase la război?
De-atunci, în el se zbate un zumzet ca de muşte,
întunecate gânduri ce-aşteaptă doar să muşte
şi care şi acuma greoi îi dau ocol ...
Priveşte mutilatul, tăcut priveşte-n gol ...
... Dar pe tavanul negru --- minune! --- creşte-o pată
de soare, cât o frunză de toamnă legănată,
o pată de lumină, uşoară ca un duh ...
--- E soare bun afară şi-albastru în văzduh ...
Şi mutilatu-acuma privirile-şi aţine
spre frunza-i de lumină, şi parcă-i e mai bine ...
I-anină-un strop de soare, pe frunte, în sălaş ...

Speranţe se-ntretaie cu zorii în oraş …

Acuma, ambulantul, bătrân din cale-afară,
ce n-a mâncat nici dânsul şi nici nepoţii-aseară,
şi-orezul în bomboane-aurii l-a prefăcut ---
şi-mpinge căruciorul şi iese la vândut.

Pe biciclete-n goană, în gură cu o goarnă,
trec slugile la treburi, revin şi iar se-ntoarnă,
ca nişte îngeri negri căzuţi, dar căutând
în pulberea din zare Speranţa tremurând ...
Departe, unde munţii împăduriţi şi-arată
spinarea sub lumina de toamnă argintată,
în inima pădurii, acolo unde nu-i
nici zi şi nu-i nici noapte, şi n-ai putea să spui
dacă-i afară soare sau se întinde bezna,
lumini fac tăietorii însângerându-şi glezna.
Le sângerează talpa, un cer de bătături,
le sângerează pumnii pe iuţile securi.
Sub piele, omoplaţii lucesc ascuns ca nişte
securi, ce pot toţi codrii pământului să-i mişte ...
Şi dârele de sânge-n pădure fac cărări,
Şi iată-acum şi zorii vin după ei călări ...
Cum ar putea în beznă tăind să-nainteze
de nu ar fi aceste lumini de-a pururi treze
ce scapără din sânge, din pumn, din ochii strânşi,
din cremenea izbită de pumn, din ochii plânşi,
şi care, istovindu-şi puterea, fac să-nvie
din arborele negru cosit de fier, făclie,
din noaptea izgonită --- un răsărit trufaş? ...

Speranţe se-ntretaie cu-nsângeraţii paşi ...

În mare despicându-şi cărare, bărci se-avântă
şi fiecare barcă-i lăută care cântă.
Şi muţi, sau împletindu-şi cântarea cu a lor,
pescarii-şi desfăşoară năvodul lucitor
ce-n gândul lor se-ncarcă de-o pradă grea cum nu e
şi nu va fi vreodată sub soarele ce suie.
Că-s pânzele zdenţoase pe putredul catarg?
Le peticeşte cerul cu-albastrul lui în larg ...
şi poate că din marea ce sălbile îşi sună,
în asfinţit sui-va un templu ud de lună
din care-o să se-audă mângâietor un glas:
--- Ţi-e greu năvodul astăzi ... poţi face un popas ...
Vezi, sînt şi zile-n viaţă ce trec fără de jale ...
Te du la tine-acasă, bătrân şi frânt de şale,
şi-umflatele picioare întinde-le cât vrei,
şi dacă simţi că truda te ţine în bordei,
că tremuri din tot trupul când mâna pui pe plasă,
şi că ţi-ar face bine de-ai sta o zi în casă
şi ai rămâne-alături de-ai tăi o zi, --- rămâi
cu toţi copiii-n preajmă veghind la căpătâi ...
“Copiii ...”



11. CĂLĂII

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziţi îşi iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult ...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăţi fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare ...

Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca şopârle mici de sânge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă ...

În fiecare seară,
maşinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in braţe, îi întind cu grijă
şi le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuinţă,
profilurile de metal cromat.

Acum, îşi beau cafeaua şi privesc,
toţi în acelaşi timp,
din când în când, tacuţi spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat îşi schimbă faţa ... )

Îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârşit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroşi copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut şi palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de ...

( Albi de groază stau pereţii,
o năduşeală rece-i înfioară! ... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viaţă ( spune
acelaşi glas echilibrat ) vor face
doar arătându-şi faţa celorlalţi,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare ...

( Aleargă vântul deznădăjduit
şi caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morţii ce-l străbate.
Opreşte timpul! E un urlet cerul,
Opreşte timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
şi-s toate cronometrele cu el
şi toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinţi de aur viaţa măcinând-o ... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul ...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriţi copiii! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji şi cu breton cuminte,
ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată ... )

Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.



12. NOAPTEA SOARELUI


( Speranţele aleargă cu pumnii strânşi la tâmple.
speranţele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranţele ducându-şi la buze-un deget pal
se-ndepărtează ...
--- Taci! ... )

Ca un pumnal ce sfâşie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt şi un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
şi oceanul
şi-oraşul?

O gheară-a scăpărat
şi-a sfâşiat din creştet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pământul
cu stâlpi de flăcări şi cenuşă,
plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani ... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii ...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.

Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e ...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul ...
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă ...
plângând, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi ...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd ... dar simt
cum se topeşte totul ...
Până
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului ...

Oraşul nu mai e ...
Taci, nu striga ...
Ţi-s buzele de scrum,
Oraşu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenuşă ...

Dar nu!
Priveşte!
Smulgând-o
din caierul de întuneric şi de vaiere,
cu o sforţare care face
să clănţăne de spaimă dinţii beznei,
o mie
de braţe omeneşti arzând
înalţă
ca o mie de torţe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o şterg de năduşeală şi de sânge,
şi-o pun să lumineze Chipul
oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei ...



13. CÂNTEC DE POMENIRE PENTRU MORŢII NEŞTIUŢI

Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i
pe morţii neştiuţi din Hiroshima ...
pe gârbovul pescar ce-şi împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca nişte violete parfumate ...
pe omul-cal căzut în faţa casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
şi-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front şi-ntors rănit ...
pe cei nefericiţi ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare ...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din şcoli ... şi ale căror şorţuri mici,
ce-acum se leagănă în vânt orfane,
cu mult mai triste-s decât însăşi moartea ...

Oh, pomeniţi-i, pururi pomeniţi-i
Pe morţii neştiuţi din Hiroshima
Şi nu uitaţi pe cei ce i-au ucis!



14. UN GLAS

Lăsaţi-mă să plâng, căci a murit Speranţa …
A fost asasinată în plină zi, acum …
Aduceţi-mi din beznă cea mai cernită haină
Şi-aşterneţi-mi pe faţă un văl imens, de fum!

A vrut să-mbrace pruncii, şi iat-o goală, mută,
ucisă-n faţa noastra sub reci dărâmături ...
Un ocean mi-aduceţi fierbând greu, de cucută,
să-l beau, să-mi stingă sila mâhnitei mele guri!

O, mare! Împrumută-mi să-mbrac a tale zale
şi-naintând cu ele, sclipind spre ucigaşi
să-i scuip cu milioane de valuri infernale,
să-i îngenunchi în faţa Speranţei moarte – laşi!

................................................................................

Tăcere! Marea tace. Tac zările. Pustiu.
Şi ucigaşii-n beznă, ca viermii graşi se zbat
Grabiţi să o ridice, s-o zvârle în sicriu.

Dar inima Speranţei din mâini le-a şi zburat!



15. GLASUL UNEI FEMEI

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde ...
îmi va surâde ...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum ...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul ...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat ...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi ...

Daţi-mi copilul ...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii ...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă ...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă ...

Îi vor rămâne mici ...



16. CORUL COPIILOR UCIŞI

Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă …
Nu mai cunoaştem drumul către casă.

Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!
Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?

Sub talpă n-avem nici un drum ... plutim ...
Vai ! Unde-i casa ? cum să nimerim ?

Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama.
Unde e tata? Unde este mama?

Nu ne vedem nici între noi deloc
Şi jocul nu ne place, nu e joc.

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,
Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!

Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă ... deasă ... deasă ...



17. VOCILE PĂSĂRILOR DIN HIROSHIMA

--- Unde, unde-s?
--- Cine?
--- Unde, unde-s?
--- Cine, cine?
--- Unde-s?
--- Cine, cine?
--- Oamenii ...
--- Nu ştiu. Uite fulgi de cenuşă ...
Au zburat toţi ...
--- Unde? Unde?
--- Nu ştiu. Să ne facem cuibul.
--- Unde,
unde,
unde,
unde,
unde? ...




18. CINE-A VĂZUT?

Cine-a văzut pe ucigaş şezând
şi după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n faşă,
plimbându-se, fumând nepăsători
şi ochii aţintindu-şi surîzînd
în ochii mamelor orbiţi de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenuşă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură şi azi cu paşii lor
cenuşa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotuşilor, nici
de rouă,
ci de cenuşă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea să umble
şi nu s-ar prăbuşi
ca un copac trăsnit,
ştiind că praful
ce i se-aşterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor ucişi_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară să simtă că e gata
să înlemnească,
pe locul unde-aprinşi de torţa sa,
în jeţurile roase ţintuiţi,
în scrum se prefacură paraliticii ...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muţi
şi-apoi să stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâşiaţi de flăcări şi cum plâng
şi vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
şi care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-şi victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinaţi ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecaţi acasă,
sînteţi morţi ...



19. GLASUL CELOR OPTZECI DE MILIOANE

Noi l-am văzut,
noi îl cunoaştem,
noi îl vedem şi-l auzim mereu,
noi, cele vreo optzeci
de milioane.

Noi îl cunoaştem,
îl ştim prea bine şi-l simţim,
căci stă în casa noastră nepoftit,
călcând prin ea-ncălţat şi pângărind-o,
scuipându-ne-amuletele străvechi,
sfărmând surâsul zeilor
şi presărând peste cerneala
scrisorilor pe care le trimite
în ţara lui
cenuşa celor ce ne-au zămislit.

Noi nu-l scăpăm din ochi,
căci îl cunoaştem.
E cel ce lasă pe argintul plăjii
mari urme, gropi amare,
cel ce-i obişnuit
să calce, sfărâmând fară-ncetare ...
E cel ce cariază
măselele pământului
şi le plombează-apoi
cu cranii, cu rotule omeneşti,
cu tibii, cu-n ciment de cimitire.

Noi îl vedem mereu.
Noi îl cunoaştem. El e
acela care
ne-ntinde nervii
ca să-i prefacă după plac, în harfe,
să-i bucure urechea,
el e
acel ce face
din nervii-ntinşi, când vrea,
sârme ghimpate, coarde
cu spini,
pe care cântă moartea
cu-arcuşul ei de-obuze şuierând.
El e cel ce face din tranşee
sicrie ---
şi giulgiuri foarte ieftine
din voaluri moi de gaze-asfixiante ...
El e acela ce ne făureşte
manşete
civilizate,
manşete de fier,
stropite cu vreo patru stopi
de levănţică ...

El e acel care-a stârpit bizonii
cu bărbi de magi asirieni
şi a facut
din scurtele pumnale ale coarnelor ---
cuiere.
El e cel ce ucide poezia,
El a stârpit pe indieni
cu-un uragan de foc,
luând trofee glorioase: arcuri
şi-un fluviu lung de sânge şi de pene ...

Îl ştim, e-acelaşi, el e:
cu pieptul albăstrit de tatuaje,
cu călcătura grea ce lasă
pe plaje
mari urme, gropi amare.
Noi îl cunoaştem,
îl cunoaştem bine ---

el însă, nu, pe noi!



20. GLASUL CENUŞII

Nu ştiu a cui sînt. Toţi s-au preschimbat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt insă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt moarte şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.



21. CUVÂNTUL JAPONEZULUI CĂTRE ASASINI

Nu pot să fiu prieten cu tine, -n veci nu pot!
Mi-ar creşte, dacă-aş face-o, lungi gheare, aspru bot,
Mi-ar creşte colţi de fiară prădalnică, mi-ar creşte
la cele patru labe apucătoare cleşte ---
Şi m-aş târâ cu ele-n păduri, şi aş pândi
an după an, şi lună de lună, zi de zi ...
Urlând aş sta acolo, sub mutul corn de lună
cu inima-mi ca iadul în care jalea sună
şi-n care, despletite, scrâşnesc tăcute furii
ce propria lor carne şi-o dau mâncare gurii ...

Pândind aş sta, ferindu-mi făptura-ntunecată
de soare, şi de lună, de apa ei curată ...
Cu ochii mei de fiară, lungi ani aş sta la pândă
şi în sfârşit! --- când falnic mi te-ai ivi în şa,
lin m-aş târâ spre tine, mi-aş face blana blândă,
şi surârând, la pieptu-ţi căzând --- te-aş sfâşia!



22. GLASUL MUNCITORULUI

Pentru Marie-Claude Vaillant-Couturier

Voi înălţa cetatea din nou … Cuprindeţi-vă mâinile,
şi iată pumnii mei : sînt arşi
mai de demult. S-au învăţat cu focul,
cu varul nestins, cu gurile de iad
ale cuptoarelor. Războaiele-au trecut
peste coloana-mi vertebrală
de mii de ori, şi-n locul fiecărei
vertebre sfărâmate, au crescut
o sută de inele mai mult, o sută
de sclipitoare
şenile de calcar.
Urăsc războiul, însă nu şi lupta.
Spinarea mea-i un arc subpământean
ce-azvârle lumii
planetele de fier şi de cărbuni,
dar creştetul mi-i neînconvoiat,
grumaz îmi e furnalul
bătut de vânturi libere,
iar păru-mi şiroind de năduşeală
luceşte-n noapte uneori ca stelele ...
Sînt şi fierarul, încununat de-un paşnic nimb de jar
în care pâlpâie
garoafe, umbre, fluturi, constelaţii ...
Potcoavele pe care
le făuresc
aşteaptă, ca nişte
danturi de uriaşi
să-ntâmpine c-un zâmbet
galopu-nvingător al aurorei.

Înlănţuiţi-vă, voi, braţe arse!

Voi face din mâinile-mpletite noduri
de fier
şi poduri o să fac
din strigătele voastre de durere,
pe care-o să le-ntind
peste oceane.

Iau zâmbetul tăcut de pe obrazul
ucişilor --- şi-l reînviu, şi fac
din el din nou surâsul vieţii.

Iau scâşnetul mâniei
şi fac din el oţel călit, ce zbârnâie,
şi roţi dinţate, ce sfărâmă crima.

Iau amintirea
şi fac din ea beton,
făclii şi scuturi.

Iau lacrimile orbilor şi fac
din ele ochi de veghe-ai lumii-ntregi.

Iau sângele nevinovat, nu-l las
pământul să ni-l soarbă,
şi fac din el o oaste
de steaguri, şi le fâlfâi
de-a pururi vii pe lume.
Iau tot ce-i suferinţă, tot ce-i muncă,
şi le prefac în bucurie
şi într-o nouă
speranţă ...

Eu nu pot fi ucis. Sînt pretutindeni.
Cu toţi cei care suferă şi luptă
Voi înălţa cetatea din nou.
Înlănţuiţi-vă, voi, braţe arse !
Şi iată, primul zid se şi înalţă !



23. SE-NALŢĂ OCEANUL

... Şi iată oceanul se înalţă
cu coasta lui lucind din milioane
de răni şi amintiri, smulgând marama
cenuşii --- şi se zguduie văzduhul,
clintindu-şi cărămizile-i albastre,
şi, plăgile surpându-şi, îi răspunde
fratele Hiroshimei, Nagasaki,
cu golful lui, cătuşă-n loc de brâu,
şi sora-i, roaba şi ea, Yokohama,
Shimonoseki, iadul de furnale,
cu mii de coarne împungând tăria,
dragoni de-aprins metal, ce-şi ondulează
solzi de pucioasă, de venin şi fier ...

Şi hohoteşte marea cea mai mare
din câte sînt, înaltă pân’ la cer,
Marea Sudorii, -amară şi sărată,
mereu crescând din râuri milioane,
din vadu-atâtor chinuite frunţi:
de minieri, ce-şi scuipă în Jawata
plămânii; de ţărani, stând îngropaţi
ca nişte zei ai foamei, pân’ la brâu
în tristele plantaţii de orez;
de sclavii japonezi din Okinawa,
de palii oameni-cai ce trag la ricşe
pe ocupanţii-n perne răsturnaţi ...
Şi oceanul, nechezând, se-nalţă
cu furie, spre cer zvârlindu-şi şeaua,
şi oceanul scânteie de zale,
de zale şi de trâmbiţi înspumate,
de gurile-i turbate, infernale ---
Şi iată-acum pe asasini se-abate!
Se-abate oceanul pe-asasini,
strigând spre râurile de desculţi,
spre cei nevinovaţi, tăcuţi şi mulţi:
--- Luaţi-mi armele, zvârliţi în ei!
Întreaga mea otravă, tot veninul,
turbarea mea luaţi-o din adâncuri,
amarul meu, veninul meu perfid,
prăpăstiile negre-ale mâniei!

Priviţi-mă! Arterele-mi deschid,
Să curgă tot veninu-mi, să-i înece! ...
Şi urlă oceanul înspumat:
--- Să plece ucigaşii!

Şi-şi zvârle-n hohot armele la mal! ...



24. SURÂSUL PESTE MOARTE

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii ...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

Şi iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.

Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.

Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.

Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri --- şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, fraţi ai mei!

Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei ...
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea ...

Hei, fraţi ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti ---
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!

--- Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!

Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresaărit ...
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte! ... )
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi ---
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând ...



Hiroshima --- Bucureşti
august 1956 --- august 1958

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu