Mihai Eminescu -- POEZII, Vol. I

Mihai Eminescu : POEZII, Vol. 1

I. Lista alfabetica a poeziilor
( şi nr. de ordine )

1. Adio – nr. 42
2. Afară-i toamnă – nr. 43
3. Atât de fragedă – nr. 34
4. Ce e amorul – nr. 40
5. Ce te legeni – nr. 17
6. Când amintirile – nr. 41
7. Crăiasa din poveşti – nr. 39
8. Criticilor mei – nr. 50
9. Cu mâne zilele-ţi adaogi – nr. 44
10. De ce nu-mi vii – nr. 18
11. De câte ori iubito – nr. 38
12. De-or trece anii – nr. 37
13. Din noaptea – nr. 36
14. Dorinţa – nr. 9
15. Floare-albastră – nr. 8
16. Foaia veştedă – nr. 45
17. Freamăt de codru – nr. 22
18. Glossă – nr. 10
19. Iar când voi fi pământ – nr. 32
20. Iubind în taină – nr. 21
21. Kamadeva – nr. 20
22. Lacul – nr. 6
23. La mijloc de codru des – nr. 16
24. Lasă-ţi lumea – nr. 35
25. La steaua – nr. 3
26. Luceafărul – nr. 1
27. Mai am un singur dor – nr. 31
28. Melancolie – nr. 26
29. Nu voi mormânt bogat – nr. 33
30. Odă ( in metru antic ) – nr. 7
31. O, mamă – nr. 13
32. O, rămâi – nr. 2
33. Pajul Cupidon – 25
34. Pe aceeaşi ulicioară – nr. 23
35. Pe lângă plopii fără soţ – nr. 15
36. Peste vârfuri – nr. 5
37. Poet – nr. 47
38. Revedere – nr. 12
39. S-a dus amorul – nr. 24
40. Sara pe deal – nr. 4
41. Se bate miezul nopţii – nr. 48
42. Singurătate – nr. 49
43. Somnoroase păsărele – nr. 14
44. Sonet I – nr. 27
45. Sonet II – nr. 28
46. Sonet III – nr. 29
47. Şi dacă – nr. 19
48. Te duci – nr. 30
49. Trecut-au anii – nr. 11
50. Un luceafăr – nr. 46


II. MIHAI EMINESCU – POEZII, VOL. 1

Text integral


1. Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
-Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus
,Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
-Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat
,Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe
-O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine

...Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri
-Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi
-Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

2. O, rămâi

"O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?


3. La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.



4. Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?


5. Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună,
Codru-şi bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odată?



6. Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.



7. Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!


8. Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
-Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie
-Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră
-Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!


9. Dorinţa

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.



10. Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.


11. Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri
-Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!


12. Revedere

- Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.


13. O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.


14. Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele
-Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină
-Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce
-Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie
-Noapte bună!


15. Pe lângă plopii fără soţ...

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi
-Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea
-Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

16. La mijloc de codru...

La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.



17. Ce te legeni?...

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă
-Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte
-Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!


18. De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii
-De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei...
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii...
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?


19. Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.


20. Kamadeva

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama
-Kamadeva, zeuL indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.


21. Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.


22. Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri
-Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!


23. Pe aceeaşi ulicioară...

Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!

Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.

Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.

Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!


24. S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!


25. Pajul Cupidon...

Pajul Cupidon, vicleanul,
Mult e rău şi alintat,
Cu copii se hârjoneşte,
Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii
Se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri,
Iată toate-a lui averi...
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri.

În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa-i galbenă de păr.

El dă gânduri ne'nţelese
Vrâstei crude şi necoapte,
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.

Când de-o sete sufletească
E cuprinsă fata mică
-A dormit cu ea alături
Ca doi pui de turturică.

E sfios ca şi copiii,
Dar zâmbirea-i e vicleană;
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană.

Gât şi umere frumoase,
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dânsul,
Îndestul e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin.


26. Melancolie Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,Prin care trece albă regina nopţii moartă.O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mieŞi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;Văzduhul scânteiază şi ca unse cu varLucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,O cucuvaie sură pe una se aşează,Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,Şi străveziul demon prin aer când să treacă,Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei saleDe-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.Biserica-n ruinăStă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,Abia conture triste şi umbre au rămas;Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pasAbia conture triste şi umbre-au mai rămas.În van mai caut lumea-mi în obositul creier,Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea curăÎncet repovestită de o străină gură,Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rostDe-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascultCa de dureri străine?... Parc-am murit de mult.


27. Sonet I Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;Şi tu citeşti scrisori din roase plicuriŞi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,Să stai visând la foc, de somn să picuri.Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,Visez la basmul vechi al zânei Dochii;În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;Deodat-aud foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.


28. Sonet II Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor treceDin ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,Minune cu ochi mari şi mână rece.O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,Privirea ta asupra mea se plece,Sub raza ei mă lasă a petreceŞi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.Tu nici nu ştii a ta apropiereCum inima-mi de-adânc o linişteşte,Ca răsărirea stelei în tăcere;Iar când te văd zâmbind copilăreşte,Se stinge-atunci o viaţă de durere,Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.


29. Sonet III Când însuşi glasul gândurilor tace,Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?Din neguri reci plutind te vei desface?Puterea nopţii blând însenina-veiCu ochii mari şi purtători de pace?Răsai din umbra vremilor încoace,Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!Cobori încet... aproape, mai aproape,Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,A ta iubire c-un suspin arat-o,Cu geana ta m-atinge pe pleoape,Să simt fiorii strângerii în braţe -Pe veci pierduto, vecinic adorato!


30. Te duci... Te duci şi ani de suferinţăN-or să te vază ochi-mi trişti,Înamoraţi de-a ta fiinţă,De cum zâmbeşti, de cum te mişti.Şi nu e blând ca o povesteAmorul meu cel dureros,Un demon sufletul tău esteCu chip de marmură frumos.În faţă farmecul paloriiŞi ochi ce scânteie de vii,Sunt umezi înfiorătoriiDe linguşiri, de viclenii.Când mă atingi, eu mă cutremur,Tresar la pasul tău când treci,De-al genei tale gingaş tremur,Atârnă viaţa mea de veci.Te duci şi rău n-o să-mi mai parăDe-acum de ziua cea de ieri,Că nu am fost victimă iarăNeînduratelor dureri.C-auzu-mi n-o să-l mai întuneciCu-a gurii dulci suflări fierbinţi,Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneciCa să mă faci să-mi ies din minţi.Puteam numiri defăimătoareÎn gândul meu să-ţi iscodesc,Şi te uram cu-nverşunare,Te blestemam, căci te iubesc.De-acum nici asta nu-mi rămâneŞi n-o să am ce blestema,Ca azi va fi ziua de mâine,Ca mâini toţi anii s-or urma -O toamnă care întârziePe-un istovit şi trist izvor;Deasupra-i frunzele pustie -A mele visuri care mor.Viaţa-mi pare-o nebunieSfârşită făr-a fi-nceput,În toată neagra vecinicieO clipă-n braţe te-am ţinut.De-atunci pornind a lui aripeS-a dus pe veci norocul meu -Redă-mi comoara unei clipeCu ani de părere de rău!


31. Mai am un singur dor Mai am un singur dor:În liniştea seriiSă mă lăsaţi să morLa marginea mării;Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Pe-ntinsele apeSă am un cer senin.Nu-mi trebuie flamuri,Nu voi sicriu bogat,Ci-mi împletiţi un patDin tinere ramuri.Şi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Doar toamna glas să deaFrunzişului veşted.Pe când cu zgomot cadIzvoarele-ntruna,Alunece lunaPrin vârfuri lungi de brad.Pătrunză talangaAl serii rece vânt,Deasupră-mi teiul sfântSă-şi scuture creanga.Cum n-oi mai fi pribeagDe-atunci înainte,M-or troieni cu dragAduceri aminte.Luceferi, ce răsarDin umbră de cetini,Fiindu-mi prieteni,O să-mi zâmbească iar.Va geme de patemiAl mării aspru cânt...Ci eu voi fi pământÎn singurătate-mi.


32. Iar când voi fi pământ Iar când voi fi pământ,În liniştea serii,Săpaţi-mi un mormântLa marginea mării.Nu voi sicriu bogat,Podoabe şi flamuri,Ci-mi împletiţi un patDin veştede ramuri.Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Să am un cer seninPe-adâncile ape.S-aud cum blânde cadIzvoarele-ntruna,Pe vârfuri lungi de bradAlunece luna.S-aud pe valuri vânt,Din munte talanga,Deasupra-mi teiul sfântSă-şi scuture creanga.Şi cum n-oi suferiDe-atuncea-nainte,Cu flori m-or troieniAduceri aminte.Şi cum va încetaAl inimii zbucium,Ce dulce-mi va sunaCântarea de bucium!Vor arde-n preajma meaLuminile-n dealuri,Izbind s-or frământaEternele valuriŞi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Ci codrul vânt să deaFrunzişului veşted.Luceferii de focPrivi-vor din cetiniMormânt făr' de norocŞi fără prieteni.


33. Nu voi mormânt bogat Nu voi mormânt bogat,Cântare şi flamuri,Ci-mi împletiţi un patDin tinere ramuri.Şi nime-n urma meaNu-mi plângă la creştet,Frunzişului veştedDoar vântul glas să-i dea.În liniştea seriiSă mă-ngropaţi, pe cândTrec stoluri greu zburândLa marginea mării.Să-mi fie somnul linŞi codrul aproape,Lucească cer seninEternelor ape,Care din văi adânciSe-nalţă la maluri,Cu braţe de valuriS-ar atârna de stânci -Şi murmură-ntrunaCând spumegând recad,Iar pe păduri de bradAlunece luna.Reverse dulci scânteiAtotştiutoarea,Deasupră-mi crengi de teiSă-şi scuture floarea.Nemaifiind pribeagDe-atunci înainte,Aduceri aminteM-or coperi cu dragŞi stinsele patemiLe-or troieni căzând,Uitarea întinzândPe singurătate-mi.


34. Atât de fragedă... Atât de fragedă, te-asameniCu floarea albă de cireş,Şi ca un înger dintre oameniÎn calea vieţii mele ieşi.Abia atingi covorul moale,Mătasa sună sub picior,Şi de la creştet pân-în poalePluteşti ca visul de uşor.Din încreţirea lungii rochiiRăsai ca marmura în loc -S-atârnă sufletu-mi de ochiiCei plini de lacrimi şi noroc.O, vis ferice de iubire,Mireasă blândă din poveşti,Nu mai zâmbi! A ta zâmbireMi-arată cât de dulce eşti,Cât poţi cu-a farmecului noapteSă-ntuneci ochii mei pe veci,Cu-a gurii tale calde şoapte,Cu-mbrăţişări de braţe reci.Deodată trece-o cugetare,Un văl pe ochii tăi fierbinţi:E-ntunecoasa renunţare,E umbra dulcilor dorinţi.Te duci, ş-am înţeles prea bineSă nu mă ţin de pasul tău,Pierdută vecinic pentru mine,Mireasa sufletului meu!Că te-am zărit e a mea vinăŞi vecinic n-o să mi-o mai iert,Spăşi-voi visul de luminăTinzându-mi dreapta în deşert.Ş-o să-mi răsai ca o icoanăA pururi verginei Marii,Pe fruntea ta purtând coroană -Unde te duci? Când o să vii?


35. Lasă-ţi lumea... Lasă-ţi lumea ta uitată,Mi te dă cu totul mie,De ţi-ai da viaţa toată,Nime-n lume nu ne ştie.Vin' cu mine, rătăceştePe cărări cu cotituri,Unde noaptea se trezeşteGlasul vechilor păduri.Printre crengi scânteie stele,Farmec dând cărării strâmte,Şi afară doar de eleNime-n lume nu ne simte.Părul tău ţi se desprindeŞi frumos ţi se mai şede,Nu zi ba de te-oi cuprinde,Nime-n lume nu ne vede.Tânguiosul bucium sună,L-ascultăm cu-atâta drag,Pe când iese dulcea lunăDintr-o rarişte de fag.Îi răspunde codrul verdeFermecat şi dureros,Iară sufletu-mi se pierdeDupă chipul tău frumos.Te desfaci c-o dulce silă,Mai nu vrei şi mai te laşi,Ochii tăi sunt plini de milă,Chip de înger drăgălaş.Iată lacul. Luna plină,Poleindu-l, îl străbate;El, aprins de-a ei lumină,Simte-a lui singurătate.Tremurând cu unde-n spume,Între trestie le farmăŞi visând o-ntreagă lumeTot nu poate să adoarmă.De-al tău chip el se pătrunde,Ca oglinda îl alege -Ce priveşti zâmbind în unde?Eşti frumoasă, se-nţelege.Înălţimile albastrePleacă zarea lor pe dealuri,Arătând privirii noastreStele-n ceruri, stele-n valuri.E-un miros de tei în crânguri,Dulce-i umbra de răchiţiŞi suntem atât de singuriŞi atât de fericiţi!Numai luna printre ceaţăVarsă apelor văpaie,Şi te află strânsă-n braţe,Dulce dragoste bălaie.


36. Din noaptea... Din noaptea vecinicei uităriÎn care toate curg,A vieţii noastre dezmierdăriŞi raze din amurg,De unde nu mai străbătuNimic din ce-au apus -Aş vrea odată-n viaţă tuSă te înalţi în sus.Şi dacă ochii ce-am iubitN-or fi de raze plini,Tu mă priveşte liniştitCu stinsele lumini.Şi dacă glasul adoratN-o spune un cuvânt,Tot înţeleg că m-ai chematDincolo de mormânt.


37. De-or trece anii... De-or trece anii cum trecură,Ea tot mai mult îmi va plăcé,Pentru că-n toat-a ei făpturăE-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".M-a fermecat cu vro scânteieDin clipa-n care ne văzum?Deşi nu e decât femeie,E totuşi altfel, "nu ştiu cum".De-aceea una-mi este mieDe ar vorbi, de ar tăcé:Dac-al ei glas e armonie,E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".Astfel robit de-aceeaşi jalePetrec mereu acelaşi drum...În taina farmecelor saleE-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".


39. De câte ori, iubito... De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:Pe bolta alburie o stea nu se arată,Departe doară luna cea galbenă - o pată;Iar peste mii de sloiuri de valuri repeziteO pasăre pluteşte cu aripi ostenite,Pe când a ei pereche nainte tot s-a dusC-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.. . . . . . . . . . . . . . . . . . .Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.


39. Crăiasa din poveşti Neguri albe, străluciteNaşte luna argintie,Ea le scoate peste ape,Le întinde pe câmpie;S-adun flori în şezătoareDe painjen tort să rumpă,Şi anină-n haina nopţiiBoabe mari de piatră scumpă.Lângă lac, pe care noriiAu urzit o umbră fină,Ruptă de mişcări de valuriCa de bulgări de lumină,Dându-şi trestia-ntr-o parte,Stă copila lin plecată,Trandafiri aruncă roşiiPeste unda fermecată.Ca să vad-un chip, se uităCum aleargă apa-n cercuri,Căci vrăjit de mult e laculDe-un cuvânt al sfintei Miercuri;Ca să iasă chipu-n faţă,Trandafiri aruncă tineri,Căci vrăjiţi sunt trandafiriiDe-un cuvânt al sfintei Vineri.Ea se uită... Păru-i galben,Faţa ei lucesc în lună,Iar în ochii ei albaştriToate basmele s-adună.



40. Ce e amorul? Ce e amorul? E un lungPrilej pentru durere,Căci mii de lacrimi nu-i ajungŞi tot mai multe cere.De-un semn în treacăt de la eaEl sufletul ţi-l leagă,Încât să n-o mai poţi uitaViaţa ta întreagă.Dar încă de te-aşteaptă-n pragÎn umbră de unghere,De se-ntâlneşte drag cu dragCum inima ta cere:Dispar şi ceruri şi pământŞi pieptul tău se bate,Şi totu-atârnă de-un cuvântŞoptit pe jumătate.Te urmăreşte săptămâniUn pas făcut alene,O dulce strângere de mâini,Un tremurat de gene.Te urmăresc luminătoriCa soarele şi luna,Şi peste zi de-atâtea oriŞi noaptea totdeauna.Căci scris a fost ca viaţa taDe doru-i să nu-ncapă,Căci te-a cuprins asemeneaLianelor din apă.


41. Când amintirile... Când amintirile-n trecutÎncearcă să mă cheme,Pe drumul lung şi cunoscutMai trec din vreme-n vreme.Deasupra casei tale iesŞi azi aceleaşi stele,Ce-au luminat atât de desÎnduioşării mele.Şi peste arbori răsfiraţiRăsare blânda lună,Ce ne găsea îmbrăţişaţiŞoptindu-ne-mpreună.A noastre inimi îşi jurauCredinţă pe toţi vecii,Când pe cărări se scuturauDe floare liliecii.Putut-au oare-atâta dorÎn noapte să se stângă,Când valurile de izvorN-au încetat să plângă,Când luna trece prin stejariUrmând mereu în cale-şi,Când ochii tăi, tot încă mari,Se uită dulci şi galeşi?



42. Adio De-acuma nu te-oi mai vedea,Rămâi, rămâi, cu bine!Mă voi feri în calea meaDe tine.De astăzi dar tu fă ce vrei,De astăzi nu-mi mai pasăCă cea mai dulce-ntre femeiMă lasă.Căci nu mai am de obiceiCa-n zilele acele,Să mă îmbăt şi de scânteiDin stele,Când degerând atâtea dăţi,Eu mă uitam prin ramuriŞi aşteptam să te arăţiLa geamuri.O, cât eram de fericitSă mergem împreună,Sub acel farmec liniştitDe lună!Şi când în taină mă rugamCa noaptea-n loc să steie,În veci alături să te am,Femeie!Din a lor treacăt să apucAcele dulci cuvinte,De care azi abia mi-aducAminte.Căci astăzi dacă mai ascultNimicurile-aceste,Îmi pare-o veche, de demultPoveste.Şi dacă luna bate-n lunciŞi tremură pe lacuri,Totuşi îmi pare că de-atunciSunt veacuri.Cu ochii serei cei dentâiEu n-o voi mai privi-o...De-aceea-n urma mea rămâi -Adio!


43. Afară-i toamnă Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;Şi tu citeşti scrisori din roase plicuriŞi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;De odat'aud foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.


44. Cu mâine zilele-ţi adaogi... Cu mâine zilele-ţi adaogi,Cu ieri viaţa ta o scaziŞi ai cu toate astea-n faţăDe-a pururi ziua cea de azi.Când unul trece, altul vineÎn astă lume a-l urma,Precum când soarele apuneEl şi răsare undeva.Se pare cum că alte valuriCobor mereu pe-acelaşi vad,Se pare cum că-i altă toamnă,Ci-n veci aceleaşi frunze cad.Naintea nopţii noastre umblăCrăiasa dulcii dimineţi;Chiar moartea însăşi e-o părereŞi un vistiernic de vieţi.Din orice clipă trecătoareĂst adevăr îl înţeleg,Că sprijină vecia-ntreagăŞi-nvârte universu-ntreg.De-aceea zboare anu-acestaŞi se cufunde în trecut,Tu ai ş-acum comoara-ntreagăCe-n suflet pururi ai avut.Cu mâine zilele-ţi adaogi,Cu ieri viaţa ta o scazi,Având cu toate astea-n faţăDe-a purure ziua de azi.Priveliştile sclipitoare,Ce-n repezi şiruri se diştern,Repaosă nestrămutateSub raza gândului etern.


45. Foaia veştedă (dupa N. Lenau)Vântu-o foaie vestejităMi-au adus mişcând fereasta -Este moartea ce-mi trimiteFără plic scrisoarea-aceasta.Voi păstra-o, voi întinde-oÎntre foile acele,Ce le am din alte timpuriDe la mâna dragei mele.Cum copacu-şi uită foaiaCe pe vânt mi-a fost trimisă,Astfel ea uitat-au poateAste foi de dânsa scrise.Vorbele iubirii moarteVinovate-mi stau de faţă,Dovedite de minciunăCer să sting a lor viaţă.Dulcea lor zădărnicieNu mă-ndur s-o pun pe foc,Deşi-mi stau atât de tristeCă nu pot muri pe loc.Voi păstra întreg amarulŞi norocul ăstor foi,În durerea vechii pierderiRecitindu-mă-napoi;Numai vestea blând-a morţii,Foaia tristă le-am adaos:Moartea vindec-orice rană,Dând la patime repaos.


46. Un luceafăr Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de razeÎn viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.Eu privind acea lumină ca din visuri mă deşteptŞi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ,Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.


47. Poet Să torni la rime rele,Cu dactile în galopuri,Cu gândiri nemistuiteSă negreşti mai multe topuri;Şi când vezi vreo femeieSă te-nchini pân’la pământŞi de-a sta ca să-ţi vorbeascăSă înghiţi orice cuvânt;Nespălat, neras să umbli,Şi rufos şi deşuchet -Toate-acestea împreunăTe-arat-a fi poet.


48. Se bate miezul nopţii... Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,Căci între amândouă stă neclintita limbă.


49. Singurătate Cu perdelele lăsate,Şed la masa mea de brad,Focul pâlpâie în sobă,Iară eu pe gânduri cad.Stoluri, stoluri trec prin minteDulci iluzii. AmintiriŢârâiesc încet ca greieriPrintre negre, vechi zidiri,Sau cad grele, mângâioaseŞi se sfarmă-n suflet trist,Cum în picuri cade cearaLa picioarele lui Crist.În odaie prin unghereS-a ţesut păinjenişŞi prin cărţile în vravuriUmblă şoarecii furiş.În această dulce paceÎmi ridic privirea-n podŞi ascult cum învelişulDe la cărţi ei mi le rod.Ah! de câte ori voit-amCa să spânzur lira-n cuiŞi un capăt poezieiŞi pustiului să pui;Dar atuncea greieri, şoareci,Cu uşor-măruntul mers,Readuc melancolia-mi,Iară ea se face vers.Câteodată... prea arare...A târziu când arde lampa,Inima din loc îmi sareCând aud că sună cleampa...Este Ea. Deşarta casăDintr-odată-mi pare plină,În privazul negru-al vieţii-miE-o icoană de lumină.Şi mi-i ciudă cum de vremeaSă mai treacă se îndură,Când eu stau şoptind cu dragaMână-n mână, gură-n gură.


50. Criticilor mei Multe flori sunt, dar puţineRod în lume o să poarte,Toate bat la poarta vieţii,Dar se scutur multe moarte.E uşor a scrie versuriCând nimic nu ai a spune,Înşirând cuvinte goaleCe din coadă au să sune.Dar când inima-ţi frământăDoruri vii şi patimi multe,Ş-a lor glasuri a ta minteStă pe toate să le-asculte,Ca şi flori în poarta vieţiiBat la porţile gândirii,Toate cer intrare-n lume,Cer veştmintele vorbirii.Pentru-a tale proprii patimi,Pentru propria-ţi viaţă,Unde ai judecătorii,Ne'nduraţii ochi de gheaţă?Ah! atuncea ţi se pareCă pe cap îţi cade cerul:Unde vei găsi cuvântulCe exprimă adevărul?Critici voi, cu flori deşerte,Care roade n-aţi adus -E uşor a scrie versuriCând nimic nu ai de spus.